arzi timpul zilnic

în căuşul palmelor

printre hărţi 
drumuri se deschid neîncetat

hăul te atinge
omule cu demonul şi îngerul în gluga
căptuşită de gânduri

te arunci când şi când
printre ierburi virgine. te alină
te alungă apele cuvintelor nerostite

teama te arde
interiorul devine peştera în care
în urma ta rămân hieroglifele
picturile sculpturile minţii tale nărăvaşe

pe cine chemi prin cerul peşterii
când prin tine demonul saltă
iar îngerul întinde aripile
imitând zborul spre înălţimi

şi unde inima ta bate
se naşte timid sărutul stalactitelor
şi stalagmitelor vieţii tale

pe unde calci
atunci când mersul pe ape
mai are file de parcurs
iar arcurile de poduri
peste secunde sunt frânte

scările de sfoară te ajută sau
colţurile de stânci

între răsărit şi amurg
câte bătăi de inimă zdrobeşti în metafore

când te opreşti
azima cerului te înveleşte
sau noaptea
lasă veşminte de neguri în sufletul tău

aprinde candela spiritului
omule cu demonul şi îngerul în gluga
căptuşită de gânduri

aleargă din stea în stea
şi lasă Domnului răutatea zilei

stinge timpul paşnic
după ce spiralele flăcării încep să te asculte

taci şi urcă inimii floarea
pe scara pe care
niciodată nu o termini de parcurs... urcă...

Anne Marie Bejliu, 11 noiembrie 2015