găseşti dacă vrei propriul har

copii se nasc, pleacă grăbiţi, prea grăbiţi, iar eu, ca într-o replică absurdă, mă perpelesc în a fi încă mamă, a fi ceea ce mi-am dorit din copilărie, ceea ce în jocul meu însemna zbaterea spre a fi formă plină în aerul pământului, a fătului înghesuit între ziduri, lăsat apoi să ţipe flămând între palmele celui care îi primeşte zbaterea, la prima trecere de porţi.
mi-e tot mai greu să nu trăiesc fiecare plecare de lujer pământean. nu sunt în stare nici să-mi închid ochii, nici să închid sunetului trecerea, nici să privesc undeva departe, izolată de tot şi toate, ciorovăind cu mine însămi despre orice altceva decât despre plecare, acea plecare către alte şi alte porţi ale cerului. şi atunci, ascult, văd, deschid larg porţile tuturor sunetelor şi absorb la nesfârşit durerea. simt cum este replicată la infinit propria-mi viaţă de mamă. aşa intru în 27 noiembrie, 30 noiembrie, 3 ianuarie, 14 ianuarie, 31 ianuarie, 9 februarie, datele bucuriei şi ale căderii sufletului meu îngrozit de braţe goale, de casa tăcută în care umblu ca o stafie fără scufie, în care îmi ascult râsul, urletul înfundat în perne, rătăcirile rostite, cuvintele scrise cum strigă la mine să le aştern ca să nu explodez.
atâta dor s-a prins în jungla care sunt încât odată intrată pe poarta durerii altor mame, mă împiedic de mine însămi, de orbirea în care m-am născut pentru a fi asemeni nenăscuţilor, sau mai bine zis nou născuţilor, înghesuită între propriile-mi ziduri şi ale umanului.
totul este ca o roată în care am fost şi încă îi mai trăiesc rotaţiile, încă mă mai agaţă dinţii ei când se îmbină cu alta şi alta, atunci când văd că intră şi alţi oameni, alţi părinţi în ea, mă îngrozesc trăindu-le aceeaşi frică de gol, de rătăcire, de chin pentru a se regăsi, pentru a urma iar şi iar drumul vieţii.
este cumplit drumul reechilibrării după plecarea unui copil sau a doi copii. nu contează că sunt băieţi sau fete. contează că odată cu fiecare pleacă mai mult de jumătate din viaţa ta.
rămâi cu un lest cu care în primă fază habar nu ai ce să faci. îl ţii în palme şi-l legeni crezând că-ţi va gânguri, că-ţi va surâde, că te va prinde cu palmele mici de gât şi te va săruta inocent. nimic se întâmplă, durere, disperare, teamă de inutilitatea propriei fiinţe o trăieşti, vina că tu mai trăieşti iar ei sunt acolo... acolo...
acea vină te copleşeşte mulţi ani la rând şi lupţi cu ea, ştiind că neputinţele omului sunt neputinţe şi că tu de fapt trebuie să priveşti în jur, să te aduni, readuni la nesfârşit privind în acel gol pe care cumva ai vrea să-l umpli cu ceva lumină. la piaţă nu găseşti, în jurul tău nu găseşti. ba mai vin unii şi alţii şi îţi închid gura cu tot felul de tâmpenii morale, estetico-sociale, estetico-relaţionale etc. pentru că ei nu pot înţelege ceea ce nu au trăit.
în marasmul acesta, tu începi să te ridici. nu te mai târăşti când plângi, rămâi pe verticală în faţa fotografiilor celor plecaţi, rămâi în picioare când te rogi, rămâi în picioare când dormi şi nu mai dormi, nu mai dormi.
găseşti dacă vrei propriul har, rătăcit între vrafuri de amintiri şi începi să scrii, sau să pictezi, sau să sculptezi, sau pur şi simplu să mergi către artă, către frumos.
mă gândeam zilele acestea ce înseamnă pentru mine privirea mereu înainte, adesea spre cer. nu ştiu dacă privirea spre amintiri este o privire în urmă. încep să cred că nu, pentru că în ele, în amintiri, m-am regăsit, m-am redescoperit şi-am început să mă învăţ cum sunt, ce pot cât pot, cât vreau să pot.
continui drumul acesta pe care cei de acum abia au pornit şi sper să vrea să meargă mai departe. cu inima, cu sufletul cu tot ceea ce este mai bun în mine le sunt alături, tăcut, de departe şi totuşi cred că foarte foarte aproape.
Domnul cu ei toţi.

numai curgerea timpului îşi poate spune cuvântul în aceste cazuri. e dureros dar am ajuns târziu să înţeleg că aşa este.