între visele inimii și realitate se plimbă verbul ”a fi”, ca un pitic dintr- o istorie uneori prea grea să răzbată pragurile pe care mintea i le impune, contra unei singurătăți materiale.
de câte ori mă trezesc, simt durere în fiecare celulă a corpului fizic. neputințele reîncep să-și arate colții.
poate de aceea sunt tentată să aleg trăirea în somn, cu flashuri concentrate pe privirea clară.
încerc să supraviețuiesc logicii nu umane, ci acelei logici a Domnului, în care știu că regăsirea este considerată aproape ca un fanatism religios, când de fapt ea se numește simplu, credință, acea credință cu care am fost proiectați să venim aici, în ovalul fără patimi absurde al pământului, așa cum a fost el la începuturi creat. înțeleg contrariile existenței, înțeleg necesitatea dualității, cum înțeleg forțele contrarii care păstrează mișcarea existențială a întregului pământ. totuși ceva mă bulversează și acel ceva îl definesc în parte cu ajutorul nevoii de compromis a umanului, nevoii de comoditate care aduce cu sine toate războaiele interioare și exterioare din și dintre oameni.
totuși, unde poți să te trezești altfel, când fragmentele de adevăr există, sunt risipite concentrat pe câmpul libertății reale.
doare totul și alergarea de multe ori pe circumferința sferei încercărilor pare a fi singura soluție credibilă, pentru reluarea mobilității profunzimilor minții și mai ales, a elasticității legăturii neîntrerupte dintre a fi viu treaz și a-ți dormi în nesomn realitățile.
pe cine pot judeca dacă nu am voie?
pe cine pot bate ritmat în tâmplă pentru a/-l trezi, pentru a-mi dărui răspunsurile, dacă în mine totul se răscoală împotriva minciunii, iluziei, a minciunii picurate zilnic.
și, mai ales, unde mă pot redefini călătorind în sfera luminii reale,
când printre oglinzi totul se deformează anume pentru a nu-mi mai fi eu însămi mie adevăr?
piticul își continuă călătoria, ținând la braț antenele melcului plictisit adesea să-și mai poarte cochilia prin întuneric fără ca el, piticul, să aprindă candela în timp ce se roagă Domnului pentru un verb ”a fi” mai clar.
de câte ori mă trezesc, simt durere în fiecare celulă a corpului fizic. neputințele reîncep să-și arate colții.
poate de aceea sunt tentată să aleg trăirea în somn, cu flashuri concentrate pe privirea clară.
încerc să supraviețuiesc logicii nu umane, ci acelei logici a Domnului, în care știu că regăsirea este considerată aproape ca un fanatism religios, când de fapt ea se numește simplu, credință, acea credință cu care am fost proiectați să venim aici, în ovalul fără patimi absurde al pământului, așa cum a fost el la începuturi creat. înțeleg contrariile existenței, înțeleg necesitatea dualității, cum înțeleg forțele contrarii care păstrează mișcarea existențială a întregului pământ. totuși ceva mă bulversează și acel ceva îl definesc în parte cu ajutorul nevoii de compromis a umanului, nevoii de comoditate care aduce cu sine toate războaiele interioare și exterioare din și dintre oameni.
totuși, unde poți să te trezești altfel, când fragmentele de adevăr există, sunt risipite concentrat pe câmpul libertății reale.
doare totul și alergarea de multe ori pe circumferința sferei încercărilor pare a fi singura soluție credibilă, pentru reluarea mobilității profunzimilor minții și mai ales, a elasticității legăturii neîntrerupte dintre a fi viu treaz și a-ți dormi în nesomn realitățile.
pe cine pot judeca dacă nu am voie?
pe cine pot bate ritmat în tâmplă pentru a/-l trezi, pentru a-mi dărui răspunsurile, dacă în mine totul se răscoală împotriva minciunii, iluziei, a minciunii picurate zilnic.
și, mai ales, unde mă pot redefini călătorind în sfera luminii reale,
când printre oglinzi totul se deformează anume pentru a nu-mi mai fi eu însămi mie adevăr?
piticul își continuă călătoria, ținând la braț antenele melcului plictisit adesea să-și mai poarte cochilia prin întuneric fără ca el, piticul, să aprindă candela în timp ce se roagă Domnului pentru un verb ”a fi” mai clar.
Anne Marie Bejliu, 24 noiembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu