fug cu disperare printre băltoacele momentului.
arde ceva în depărtare şi totuşi atât de aproape, încât simt cum în mine totul se prelinge neîncetat către uşa tuturor cuştilor în care m-am închis cu propria gândire.
pe fiecare stâlp există o scânteie care, ori va înălţa, ori va ucide semeni, când ei vor lăsa în braţele banalului sfera de lumină din care şi în care, sinele lor dezvoltă bucuria de a fi.
arsă şi ea, sinele fuge dincolo de barierele urâtului, topeşte totul în cale.
spre unica ieşire a vieţii aleargă toţi, cu braţele aninate de distracţia devenită moarte în secunda în care ignoranţa, intoleranţa, ura, micimea fiinţelor aproape umane, lasă în locul siguranţei garduri pe care scrie cu vopsea albă: protecţie.
şorţul fiecărui alergător este zdrenţuit. în mâinile lor, pocalele disperării ciocnesc în onoarea unui război inutil.
nimicire, groază şi iluzia frumosului - asta se serveşte zilnic la concertele toamnei în care, nici frunzele nu mai primesc bucuria ruginei timpului.
s-a terminat totul. fumul greu a aruncat în stradă arta. a rămas o singură voce pe patul unui spital, cu unica graţie a salvării unui fir de viaţă, devenit fir de cenuşă - amintirea unei tinereţi urcânde pe crestele muntelui aşteptărilor curate.
totul şi toate coboară în bernă iubirea, credinţa, bucuria de a fi om.
de câte ori toamna lunecă spre iarnă, cineva ridică iar şi iar cruci, altcineva aprinde drumul candelelor şi altcineva împarte pietrelor din asfalt flori, pentru ca în primăvară totul să ridice iar şi iar glasul vieţii, împingând spre răsărit steagul unui vapor fantomă al tinereţii celor ce prea grăbiţi pleacă dintre noi, cu tinereţea pe buzele arse de vise.
miriapozi cu tălpi de înger arşi în patimile minciunii, oamenii cresc şi scad în grabă în fiecare noapte ridicând răsăritului cale...
arde ceva în depărtare şi totuşi atât de aproape, încât simt cum în mine totul se prelinge neîncetat către uşa tuturor cuştilor în care m-am închis cu propria gândire.
pe fiecare stâlp există o scânteie care, ori va înălţa, ori va ucide semeni, când ei vor lăsa în braţele banalului sfera de lumină din care şi în care, sinele lor dezvoltă bucuria de a fi.
arsă şi ea, sinele fuge dincolo de barierele urâtului, topeşte totul în cale.
spre unica ieşire a vieţii aleargă toţi, cu braţele aninate de distracţia devenită moarte în secunda în care ignoranţa, intoleranţa, ura, micimea fiinţelor aproape umane, lasă în locul siguranţei garduri pe care scrie cu vopsea albă: protecţie.
şorţul fiecărui alergător este zdrenţuit. în mâinile lor, pocalele disperării ciocnesc în onoarea unui război inutil.
nimicire, groază şi iluzia frumosului - asta se serveşte zilnic la concertele toamnei în care, nici frunzele nu mai primesc bucuria ruginei timpului.
s-a terminat totul. fumul greu a aruncat în stradă arta. a rămas o singură voce pe patul unui spital, cu unica graţie a salvării unui fir de viaţă, devenit fir de cenuşă - amintirea unei tinereţi urcânde pe crestele muntelui aşteptărilor curate.
totul şi toate coboară în bernă iubirea, credinţa, bucuria de a fi om.
de câte ori toamna lunecă spre iarnă, cineva ridică iar şi iar cruci, altcineva aprinde drumul candelelor şi altcineva împarte pietrelor din asfalt flori, pentru ca în primăvară totul să ridice iar şi iar glasul vieţii, împingând spre răsărit steagul unui vapor fantomă al tinereţii celor ce prea grăbiţi pleacă dintre noi, cu tinereţea pe buzele arse de vise.
miriapozi cu tălpi de înger arşi în patimile minciunii, oamenii cresc şi scad în grabă în fiecare noapte ridicând răsăritului cale...
Anne Marie Bejliu, 1 noiembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu