Mă înscriu într-un interval care nu ştiu dacă se repetă sau rămâne mereu acelaşi. Ce anume se repetă poate că numai mintea construieşte neîncetat, rostogoleşte minciuni sau fragmetări de argumente ale adevărului.
Există adevăr? Există acel ceva pe care-l privesc atentă cum dispare într-un punct, când oboseala mijeşte ochii, rânjeşte din toate colţurile camerei ca o fiară fluidă, imprimându-mi trupul, sufletul, inima, cu acelaşi cod mereu dual, mereu plin de cifra obsedantă doi.
Nu mai ştiu dacă mai aspir la ceva. Mint. Aspir la linişte.
Nici singurătatea nu mi-o lasă în fibrele zvâcnind plictiseală densă.
M-am plictisit de mine însămi şi încerc să privesc lumea ca fiind nouă. Ratez tocmai verbele, pentru că statuile ascund în ele viaţă,
oamenii ascund în ei viaţă, oglinzile statică, eu însămi mă ascund de mine aproape cu frica de a nu mai descoperi ceva care poate fi ucis din faşă de exterior.
Vrând să mă eliberez, mă afund tot mai mult într-un interval din care nimeni nu scapă.
Cum spune Fernando Pessoa: "Asist la mine însumi". Da. Eu asist la mine însămi. Mi-ar fi plăcut să spun "însumi". Am ratat ocazia sau mi-au ratat-o împletiturile frumoase ale codului genetic. E bine şi femeie, totuşi ceva mă sufocă aici. Fug prin interval căutându-mi selfiul cel mai potrivit pentru a mă păcăli cu înălţarea fiinţei.
Nu mai văd în juru-mi, nici în depărtarea nevăzutului, poarta prin care scapi, apoi te întorci de zeci de ori să îmbrăţişezi familia.
O senzaţie de rătăcire mă apasă de când ai plecat tată, la Domnul. Când trăiai, mă simţeam oarecum definită şi luptam să ovalizez definirea, să o perfecţionez atât cât îmi este dat să o fac. Simt că acum am luat-o de la zero şi urlu în mine noapte de noapte să nu deranjez exteriorul adormit, mereu adormit.
Există adevăr? Există acel ceva pe care-l privesc atentă cum dispare într-un punct, când oboseala mijeşte ochii, rânjeşte din toate colţurile camerei ca o fiară fluidă, imprimându-mi trupul, sufletul, inima, cu acelaşi cod mereu dual, mereu plin de cifra obsedantă doi.
Nu mai ştiu dacă mai aspir la ceva. Mint. Aspir la linişte.
Nici singurătatea nu mi-o lasă în fibrele zvâcnind plictiseală densă.
M-am plictisit de mine însămi şi încerc să privesc lumea ca fiind nouă. Ratez tocmai verbele, pentru că statuile ascund în ele viaţă,
oamenii ascund în ei viaţă, oglinzile statică, eu însămi mă ascund de mine aproape cu frica de a nu mai descoperi ceva care poate fi ucis din faşă de exterior.
Vrând să mă eliberez, mă afund tot mai mult într-un interval din care nimeni nu scapă.
Cum spune Fernando Pessoa: "Asist la mine însumi". Da. Eu asist la mine însămi. Mi-ar fi plăcut să spun "însumi". Am ratat ocazia sau mi-au ratat-o împletiturile frumoase ale codului genetic. E bine şi femeie, totuşi ceva mă sufocă aici. Fug prin interval căutându-mi selfiul cel mai potrivit pentru a mă păcăli cu înălţarea fiinţei.
Nu mai văd în juru-mi, nici în depărtarea nevăzutului, poarta prin care scapi, apoi te întorci de zeci de ori să îmbrăţişezi familia.
O senzaţie de rătăcire mă apasă de când ai plecat tată, la Domnul. Când trăiai, mă simţeam oarecum definită şi luptam să ovalizez definirea, să o perfecţionez atât cât îmi este dat să o fac. Simt că acum am luat-o de la zero şi urlu în mine noapte de noapte să nu deranjez exteriorul adormit, mereu adormit.
"Nu aspir la nimic. Mă doare viaţa. Mi-e rău acolo unde stau şi deja rău acolo unde gândesc că aş putea sta." - Fernando Pessoa, "Cartea neliniştirii"
Uite un punct din care să pornesc... punctul central al durerii de viaţă.
Anne Marie Bejliu, 8 noiembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu