ipohondru

de multe ori spun prostii
încătuşându-mi spiritul
între virgulele în care statica
îmi copleşeşte fiinţa

poate de aceea încă nu reuşesc
să afirm că pot medita
încă dau prea mult din mâini din ochi
din toate cele aparţinând corpului

încă le simt durerea
încă resimt golul în care mă scald
încă resimt plinul necesităţilor
încerc să spun altceva dar

între mine şi oglinzi
fisurile încep să-şi arate colţii
şi atunci afirm că aleg tăcerea

în fond îmi afirm sclavia
de nevoia de a fi
mişcare materială a globului de laşităţi
din care uneori cred că evadez

o zală rămâne
sub pătura de cuvinte

ştiu că există
ştiu că magnetul nevoilor
mă va atrage iar şi iar
în lanţul de colivii din care zborul
pare posibil

el pare o boală în care
mă vizualizez
ca pe iluzia eroului eliberându-şi fricile
în mijlocul manifestării
unui rol aproape uriaş:
cel al ipohondrului

să fie oare aceasta
definirea cea mai corectă a omului

să fie oare mersul pe ape
iluzia frumoasă a libertăţii

şi atunci ce-mi rămâne să fac
decât să merg până la capătul scenei
şi să-mi arunc rând pe rând mental
mâinile picioarele toate cele care
au o aparenţă de libertate

să alerg să le prind în cădere
crezând că m-am regăsit
------------------------------
păcăli-mă-voi tandru
în toată această beznă
om prin om pe om un pom

pasul atinge pământul
pământul înghite pasul
livezile sufletului
înfloririle spiritului

Anne Marie Bejliu, 18 noiembrie 2015