cenuşă şi culori

mă zbat şi strig ca într-un cleşte al căldurii proprii
peste toate şi tot frica domneşte
doare timpul ăsta potrivnic curăţeniei

ling rănile prezentului şi îndrept primul pas înspre viaţă
moartea coasa şi-o leagănă deasupra fericirii încropită cu greu
în bucătăria unei naturaleţi pe care o tot curăţ
de falsitatea care
ca o cenuşă sâcâitoare se lasă purtată de vânt
în inima iubirii mireanului de cer

nu mai ştiu dacă verbul a tăcea ajută
uneori da alteori apasă tâmplele alteori le zdrobeşte pulsul
între a fi şi a nu mai fi ceea ce mi se cere acum

nu îmi place întâmplarea încercarea indusă de oameni
este o capcană permanentă în care păsările nu mor
li se frâng aripile apoi
ridicând privirea spre marginile gropii
văd ochii tulburi ai umanului de acum
ca nişte fiare fără început şi fără sfârşit al urletului lor

râsul se propagă pe coloratura aripilor şi le topesc
devin la rându-le cenuşii

o bucurie rară izbucneşte atunci când
din groapa fiarelor libere să zboare cenuşii
păsările umplu din nou cerul

odată cu soarele penele lor redevin arta Domnului
în plină deplină libertate de a muri colorate
numai de Iubirea Lui

Anne Marie Bejliu, 28 iulie 2015