Măcinare

Nu ştiu cum gândesc alţii vizavi de perioadele grele prin care trec atunci când unul sau altul dintre cei dragi, părinţi sau copii sau alte rude apropiate sunt bolnave, eu ştiu că în acele perioade acţionam şi ca un robot dar mai ales cu dragoste faţă de ei. Acum, după perioada de 14 ani în care am fost mamă a doi pui necăjiţi şi mai târziu acele două luni şi un pic cu tata, după căderea dumnealui pe stradă până la finalul cumplit pe care l-a avut, chinul dumnealui pe care îl resimt şi acum de câte ori vreau să adorm sau atunci când mă trezesc cu gândul la tata, îmi este mult mai greu decât în plina agitaţie din timpul acelor perioade.
Lipsa lor apasă inima cumplit. Atunci puteam să fac ceva pentru ei, să le alin suferinţa, să-i îngrijesc, puteam să fac ceva. Acum... e un gol imens care mă apasă mai mult chiar decât frica aceea cu care am trăit 14 ani, şi apoi cele două luni - 16 noiembrie 2014- 30 ianuarie 2015 - frică de moartea lor, de imposibilitatea de a-i mai putea ţine în braţe, de a le mai oferi iubire de mamă băieţilor şi iubire de fiică tatălui meu.
Măcinarea de acum eu o trăiesc mult mai greu decât frica aceea şi ea cumplită. Îmi umplu zilele muncind, scriind, mereu acţionând. Încerc să nu las loc de goluri, totuşi tot pătrunde goliciunea aceea a locurilor lor materiale alături de mine, aici, pe pământ. Atunci împărţeam suferinţa, acum ce mai este de împărţit. Totul cade ca o pălărie de neguri în inima mea, în tot ceea ce sunt ca fiinţă. Să mă redefinesc. Să mă împing mereu înainte. Asta mi-a mai rămas.

Anne Marie Bejliu, 4 iulie 2015