ignorare

pentru că-mi sunt adevărata povară
revin şi spun:
niciodată nu vreau să spun niciodată
totuşi o fac adesea

mă răscolesc până când fisura
de-a lungul căreia mă plimb de când
am căzut într-un fir de gând dumnezeiesc
mă înlocuieşte sau mă absoarbe
cumva convenabil

prieteneşte vorbind îmi este cavitate
şi plinul din care caut să evadez
pentru a mă privi şi mai atent
când folosesc intens verbul "a fi"

tresar când întâlnesc oglinzi nu de teamă
ci mai degrabă dintr-o genetică uimire
pe care şi puiul de mâţă pe care-l cresc acum
sau altcineva în mine prin mine îl creşte
o are privindu-mă
când mă ridic în picioare

înainte se speria şi o lua la fugă
şi eu

acum static tresar cu ochii larg deschişi
ca un orb autentic ridicat de propriile nevoi
de pe caldarâmul întunericului
în care el vede sigur mai mult decât mine
în fiecare zi

în fiecare zi prin mine un orb priveşte
lumina pe care eu cu o consecvenţă
adesea întâlnită la regnul uman
o ignor

Anne Marie Bejliu, 8 octombrie 2015