indecent te întreb la final

uneori este atâta goliciune 
în ochii celor pe care-i iubesc încât 
tot mai mult ajung 
să ating singurătatea cu dragoste
o privesc o absorb şi simt că o trăiesc 
mă trăieşte trăim trăindu-ne
azi iubesc mai mult tâmplele ei argintii
decât semnul inimă din părul omului
cu irişi din risipa unei păduri în furtună

îmi găsesc liniştea uneori
mereu frântă pe trotuarul pe care
călcăm amândoi 
rătăcind cheile sinelui
privindu-ne îndelung
ca doi străini apropiaţi de ceva
pe care iar nu-l pot defini

şi uite cum risipesc prea
multe cuvinte
prea mult sine în loc să adun
toate oglinzile din memoria
chipului omului pe care
îl trăiesc acum

cândva mă voi linişti de tot
nu voi mai căuta
nici cheile nici lacătul gurii tale
în care nimicul din mine
răstălmăceşte iubirea în
o mie de petale fără culoare

fără culoare spun pentru că
dincolo de privirile mele
sau ale tale
ele nu-mi sunt decât
un reper banal
într-o poveste din care
vreau să ies
fără să trântesc ferestrele

numai o uşă are
spaţiul în care te defineşti
sau celelalte sunt zidite?

Anne Marie Bejliu, 24 octombrie 2015