păpuşa a început să meargă

sătulă să fie marionetă
a dat de pământ cu lemnele sforile rotiţele
palmele celui care îi săruta mecanic statica mişcătoare
pe fiecare braţ poartă un verb
pe chip metafore zănaticele metafore ale unei iubiri închipuite
cândva de copacul din care forma ei a luat viaţă
acum e toamnă. păpuşa dansează odată cu rugina
umple saci cu oase albe din gândurile uitate de oameni
în urma paşilor lor
printre pietre singurătatea se numără din şapte în şapte

păpuşa merge. omul care o manevra
aşteaptă umbra iubirii să-i fure frica de moarte

Anne Marie Bejliu, 13 octombrie 2015