pe mine cine arsă

pe clipa moartă zac
gândind o evadare

pe mine cine arsă
m-adună într-o urnă

aud cum zâmbet creşte
pe faţa lunii plină
şi cum printre zăbrele
privesc trişti condamnaţii

verbul a fi nu-i liber
nu-i simplă încercare
apasă şi încântă
cu singurătate

copilul care-şi lasă
jocul în ieslea caldă

sau îngheţată-n vorbe
rostite-n pietre mari

se-aruncă-n ceruri bruma
de visuri ne-mplinite

reţeta nu-i finală
nicicând nu-i terminată

întreb iar şi iară
aerul din juru-mi:

pe mine cine-n fire
m-adună într-o urnă
când arsă în mojarul
sculptorului orb

mă pregătesc privirea
să îmi arunc pe vatră
să ies din piatra blândă
să-ncerc lumea deodată

să-i gust din plin amarul
minciuna falsitatea
crezându-i vii lumina
forma întreaga-i geometrie

a treia oară gândul
mă-ndeamnă să întreb:

pe mine cine arsă
m-adună într-o urnă
şi cine mă-ncropeşte
iar om întreg femeie

dacă din mine umbre
ridică spre cer umeri
de aburi grei din ziduri
furaţi în nopţi prea albe

Anne Marie Bejliu, 29 octombrie 2015