cine sunt unde sunt de câte ori mă pierd în cuvânt
ca apoi să mă regăsesc din fragmente de timp curgător printre pietrele râului valorilor fireşti
şi-apoi câtă furie încape într-o găluşcă de nori cu picături de ploaie răsturnată graţios pe coroanele copacilor veşnic verzi
uneori plâng la rădăcina unei flori uscate alteori ţin palmele căuş şi floarea îşi revine între mine şi ea există o coloană de viaţă din care şi eu şi ea şi aerul dintre noi aspiră umbrele apoi reînvie în sunete neauzite simţite simplu curat firesc
dialog neîntrerupt între ochii mei simţurile mele şi strigătul florii într-o dimineaţă de luni cu paleta timpului ridicând ancorele navelor de la ţărmul ploilor augustului secat de gânduri de muzică
da pălăvrăgesc cu fila asta amorţind pe un scaun rotativ pe care azi noapte dormea un motan
mă uimeşte ziua de luni pentru că într-o luni într-un septembrie am strigat lumii într-un luni am ridicat ancora din cuibul cald al mamei în care pluteam fericită şi-am ales să vin să strig să plâng să râd să ridic praful drumurilor pământului pământurilor pe care paşii mei calcă adesea sau foarte rar îmbrăcând frazele vieţii cu mişcare
uite că nu mă pot opri şi scriu şi scriu literele curg gândurile curg în literel cuvintele se aleargă unul pe altul se tot împing
totul e ca un tren uitat între două gări
lung mult prea lung îmi pare locomotiva priveşte jocul vagoanelor
gara se umple de hohote
nu mai contează că sunt de plâns sau râs
e viaţă
şi totuşi cine sunt de câte ori mă pierd în cuvânt şi de ce tu iubire mă aduni readuni într-un căuş de cuvinte amintirile tale mângâie închid redeschid continente insulele se nasc într-un pumn de seminţe din aurul vechi în care sufletul tău se scaldă neîntrerupt
te întrebi şi tu cum şi de ce
poate ştii (spui că ştii) nu te întreb
ştiu că totul la tine curge ca un val de mare care izbeşte zidurile de pământ apoi crează frumuseţi prin tunelurile sărate izbeşte de tâmplele dimineţilor nesiguranţa urâtul ochii îngustaţi
se nasc mereu alte şi alte insule case
într-un pescăruş te privesc eşti călăreţul printre umbre printre lumini şi umbrele daruri
nechează calul tău
iar pleci
ai plecat vei reveni
cine sunt de câte ori mă pierd în braţele gândurilor tale
manuscrisele taie firul chipul oglinzile le sparg în infinite finite personaje
uite că privesc oglinda rămasă întreagă şi tot o singură scoică obosită văd
are ochi cearcăne părul ciufulit şi zâmbetul rămas să salveze exteriorul
în mine tu eşti zâmbet lacrimă alergare adolescenţă şi copilărie într-un pumn de viaţă în care timpul amestecă armonios bucuriile pe o paletă a poetului pictor înscriind într-un cerc razele firii creşteri descreşteri coborâri în grota culorilor înălţări înălţare tristeţe bucurie bucurie
cine sunt de câte ori...
artist: Andrius Kovelinas
cine sunt unde sunt de câte ori mă pierd în cuvânt
ca apoi să mă regăsesc din fragmente de timp curgător printre pietrele râului valorilor fireşti
şi-apoi câtă furie încape într-o găluşcă de nori cu picături de ploaie răsturnată graţios pe coroanele copacilor veşnic verzi
uneori plâng la rădăcina unei flori uscate alteori ţin palmele căuş şi floarea îşi revine între mine şi ea există o coloană de viaţă din care şi eu şi ea şi aerul dintre noi aspiră umbrele apoi reînvie în sunete neauzite simţite simplu curat firesc
dialog neîntrerupt între ochii mei simţurile mele şi strigătul florii într-o dimineaţă de luni cu paleta timpului ridicând ancorele navelor de la ţărmul ploilor augustului secat de gânduri de muzică
da pălăvrăgesc cu fila asta amorţind pe un scaun rotativ pe care azi noapte dormea un motan
mă uimeşte ziua de luni pentru că într-o luni într-un septembrie am strigat lumii într-un luni am ridicat ancora din cuibul cald al mamei în care pluteam fericită şi-am ales să vin să strig să plâng să râd să ridic praful drumurilor pământului pământurilor pe care paşii mei calcă adesea sau foarte rar îmbrăcând frazele vieţii cu mişcare
uite că nu mă pot opri şi scriu şi scriu literele curg gândurile curg în literel cuvintele se aleargă unul pe altul se tot împing
totul e ca un tren uitat între două gări
lung mult prea lung îmi pare locomotiva priveşte jocul vagoanelor
gara se umple de hohote
nu mai contează că sunt de plâns sau râs
e viaţă
şi totuşi cine sunt de câte ori mă pierd în cuvânt şi de ce tu iubire mă aduni readuni într-un căuş de cuvinte amintirile tale mângâie închid redeschid continente insulele se nasc într-un pumn de seminţe din aurul vechi în care sufletul tău se scaldă neîntrerupt
te întrebi şi tu cum şi de ce
poate ştii (spui că ştii) nu te întreb
ştiu că totul la tine curge ca un val de mare care izbeşte zidurile de pământ apoi crează frumuseţi prin tunelurile sărate izbeşte de tâmplele dimineţilor nesiguranţa urâtul ochii îngustaţi
se nasc mereu alte şi alte insule case
într-un pescăruş te privesc eşti călăreţul printre umbre printre lumini şi umbrele daruri
nechează calul tău
iar pleci
ai plecat vei reveni
cine sunt de câte ori mă pierd în braţele gândurilor tale
manuscrisele taie firul chipul oglinzile le sparg în infinite finite personaje
uite că privesc oglinda rămasă întreagă şi tot o singură scoică obosită văd
are ochi cearcăne părul ciufulit şi zâmbetul rămas să salveze exteriorul
în mine tu eşti zâmbet lacrimă alergare adolescenţă şi copilărie într-un pumn de viaţă în care timpul amestecă armonios bucuriile pe o paletă a poetului pictor înscriind într-un cerc razele firii creşteri descreşteri coborâri în grota culorilor înălţări înălţare tristeţe bucurie bucurie
cine sunt de câte ori...
artist: Andrius Kovelinas
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu