(după un curs despre comunicare undeva, la graniţa dintre adevăr şi indiferenţă)
"...uneori, pe parcursul existenţei, ni se întâmplă ca sufletul, după ce a suferit din pricina greutăţilor vieţii, să simtă brusc o uşurare, fără ca vreun element concret s-o poată explica.
Îmi imaginez uneori că noi suntem nişte zone climaterice, peste care se aglomerează ameninţări cu furtuni care vor izbucni în cu totul altă parte.
Imensitatea goală a lucrurilor, vasta uitare ce domneşte în cer şi pe pământ..." - Fernando Pessoa - "Cartea neliniştirii"
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Dacă strigi la ieslea săracului, se prăbuşeşte în vâltoarea apelor simţurilor.
Dacă vorbeşti cu grijă unui om cu handicap, îţi va zâmbi deschis sau va închide poarta comunicării până când inima lui se va deschide pentru totdeauna, în faţa cuvântului tău.
Dacă vei rosti umbrei durerea ta, îşi va chema suratele şi vor încinge hora demnităţii
şi dacă nu vorbeşti, gura ta va deveni peştera în faţa căreia bolovanul disperării va prinde rădăcini, prin ramurile fine ale bucuriei tale, de a redeveni oglindă în comunicarea vie dintre fiinţe.
Privesc un câine, îi zâmbesc, mă latră sau nu mă latră, dar sigur vine şi-şi aşterne capul sub palma mea, dornică să mângâie.
De când crucile copiilor mei au înflorit în cimitir precum florile de mină şlefuite, glasul lor a devenit mai puternic, liberat de durere.
Îl aud, îi mângâi tonalităţile dar...palma vrea să atingă, să prindă tremurul fin al zâmbetului gurii care-l poartă, să-i mângâie ochii lunecoşi spre gestul meu de mângâiere şi, mai ales, să simtă capul micuţ pe umărul rămas fără stăpâni... Umărul stâng -cel pe care de atâtea ori au adormit când le cântam încetişor plimbându-mă ore în şir cu ei prin casă sau dansând încetişor cu ei în braţe, strigă uneori de singurătate şi-atunci, îi arunc o metaforă, o privire, un gând rătăcit printre aşteptările inutil înşirate în gara fără nume. Trenul a plecat demult iar noi - eu şi umărul, - privim şina trenului, cum numără la rându-i roţile care nu mai trec.
Dacă strigi la ieslea săracului, universul lui se prăbuşeşte.
Dacă vei cânta spre ieslea săracului, paiele vor redeveni grâu, lumina îşi va întoarce mătasea vindecătoare spre gând iar tu vei ajunge să guşti ţărâna în care grâul se ridică spre înalt, iubind seninul unui cuvânt care răstoarnă timpului graniţele în vadul iubirii.
Dacă uneşti în tine toate glasurile pământului fărâmiţat într-o secundă în care cerul a rostit: Stop cadru! - setea de comunicare vie creşte iar tăcerea, pentru tine, devine palma ţărânei în care grâul se coace lăsând bobului de grâu bucuria de a fi cel ales de Chipul Lui să împlinească rodul veşnic al vieţii. Şi totuşi alegi tăcerea vie de câte ori palma ţărânei în care firul de grâu se înalţă atinge inima ta în centrul firii...
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
"Spectator ironic al meu însumi, eu n-am renunţat, totuşi, niciodată, descurajat, la spectacolul vieţii. Iar fiindcă ştiu astăzi, anticipând, că fiecare vagă speranţă va fi oricum dezamăgită, sufăr de plăcerea specială de a savura decepţia în acelaşi timp cu speranţa, ca pe o mâncare deopotrivă amară şi dulce, în care gustul dulce devine încă şi mai dulce prin contrast cu cel amar. Sunt un sumbru strateg care, deşi a pierdut deja toate bătăliile, continuă să traseze cu anticipaţie, pe hârtia planurilor sale de bătaie, savurând în fiecare detaliu schema precisă a retragerii sale fatale în ajunul fiecărei bătălii." - Fernando Pessoa, "Cartea neliniştirii"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu