neatins

se deschid ochii hidrei
capetele încep dansul
nu privesc nu respir nu ascult
merg pe un arc de pod până ameţesc până la saturaţie
apoi schimb pasul pe arcul celălalt
încerc o alipire
trupul devine liant între a crede şi a fugi mereu ca un animal sălbatec
între un arc şi altul versul rumegă iarba nopţii
dimineţile seamănă cu un spic de grâu în extaz în plin sărut prelung cu soarele
amiaza-şi lungeşte trupul încins pe canapeaua apusului
soarele intră în nori
ceva rămâne şi rămâne mereu încrustat profund absorbit în creşterea grâului
da
El
chipul
ştergarul cu azima încă fierbinte reaprinde cuptorul de litere
şi fuga mireanului printre psalmi devine mai alertă
pentru un final cu zâmbet de copil
răsuflu adânc
ochii hidrei se închid
capetele se retrag
labirintul rămâne neatins