2003 a fost anul cel mai crunt din viaţa mea. Începuse o furtună de umbre să învelească plăpânda fericire cu care îmi treceam zilele. Amândoi băieţii erau răciţi încă din 2002 luna decembrie. La Andrei se înteţiseră stopurile respiratorii, insuficienţa cardiacă. Îi dădeam susţinător pentru inimioara lui chinuită. Teodor părea mai rezistent. L-am internat pe Andrei în spitalul Grigore Alexandrescu cu speranţa că poate poate vor reuşi ei să-i mai prelungească viaţa. N-a fost să fie. A murit pe trei ianuarie 2003, într-o vineri dimineaţa la ora 9:29. Bun sau mai degrabă rău. A început lupta mea pentru a rezista, pentru a rămâne pe hotarul echilibrului psihic. Doar aveam de crescut în continuare un sufleţel necăjit şi mai ales era ca aerul necesar să nu arăt copilului cât eram de distrusă. Îl distrugeam pe el care nu mai comunica după moartea fratelui lui. Stătea cu ochii mereu undeva în spate unde deobicei era Andrei care îi zâmbea. Vedea că nu mai este şi începea să urle după el. Urla nu striga: Anideeee! Dagăleee! Dagăleee! Auăio, Anideee! Şi asta ore întregi în care simţeam că mă prăbuşesc. Respiram adânc, îl luam în braţe, intra în crize convulsive mai lungi sau mai scurte. Reuşeam să-l scot, apoi adormea. Asta a durat aproape un an de zile. Ceilalţi doi ani cât a mai trăit a devenit apatic. Lumina, bucuria, râsul lui erau undeva în cer în zâmbetul lui Andrei.
La un moment dat am urmărit la televizor o ştire în care se anunţa posibilitatea de adopţie a unei fetiţe. Mie îmi era frică să mai aduc în viaţa mea un copil. Îmi intrase adânc în minte, suflet că ce vine în viaţa mea moare. Am refuzat propunerea soţului meu multe luni de zile apoi brusc am hotărât să adopt. Nu a ieşit povestea cu fetiţa. Ne tot purtau cu vorba. Am renunţat la ea şi atunci, vorbind cu o prietenă care lucra la World Vision, am mers la Sfânta Ecaterina (lângă Arcul de Triumf) să vedem un băieţel pe care de altfel îl ştiam de când mergeam cu băieţii acolo la întrunirile cu alţi părinţi necăjiţi.
Am început formele de adopţie ale acelui băieţel pe nume Florin Cornel. Avea un an şi două luni. Era un copil frumos, plin de lumină, inteligent. Foarte repede ne-am apropiat de el. După trei luni de vizite dacă nu cumva mai puţin, mi-a spus mama, făcând primii paşi până în braţele mele. În aceeaşi zi i-a spus tata soţului meu.
Mai aveam o săptămână şi primeam dreptul să ieşim în parc cu el, supravegheaţi. Am fost la el duminică. Luni am simţit eu ceva că nu este în regulă. Îl visasem pe Andrei vineri noaptea de mână cu Florin... Teo îi striga din braţele mele iar ei se plimbau şi zâmbeau...
M-am abţinut să sun la cămin. Marţi, eram pe drum către circa de poliţie să ne ridicăm cazierele, ultimele acte pe care le mai aveam de rezolvat pentru adopţie, şi vedem că ne face semn din maşină prietena noastră. Merg către ea cu paşi de melc. Simţeam o greutate cumplită în inimă. Ne salutăm şi-mi spune scurt, aproape plângând, că nu mai are rost să mergem să ridicăm cazierele.... Florin a murit luni.
Am simţit că toate blocurile vor pica în capul meu. Am vrut să o iau la fugă. M-am abţinut.
Ce se întâmplase. Mâncarea de la cămin era foarte sărată şi pipărată, total nepotrivită pentru copilaşii de acolo. Florin regurgitase în somn şi ameţit de ceea ce le dădeau acolo special ca să doarmă, s-a sufocat. Poate că a strigat mititelul dar salonul lui era departe de oficiu şi în plus uşa era închisă. Cabinetul medical nu era dotat cu oxigen, nici aparatură pentru oxigenoterapie nu am văzut. Eu acasă aveam inclusiv butelia de 7 litri plină şi aspirator nazal cu sondare profundă, aparatură de spital, plus atenţia permanent trează, a mea şi a mamei mele. Fusesem pe acolo duminică, nimerind din întâmplare.
Am mai încercat să adopt un copil dar deşi precizasem că nu accept situaţii în care copilul prezintă antecedente de la naştere care vor putea fi cauze ale unor dizabilităţi, ei mi-au prezentat un copilaş frumos, un înger de copil dar care la naştere avusese lichidul amniotic verde. Semn clar că mai târziu, în dezvoltarea lui vor apare afecţiuni destul de grave. Ştiam foarte bine unde anume să citesc toate detaliile. Căpătasem totuşi ceva experienţă, plus toate câte le învăţasem petrecând ore în şir de copilă în cabinetul medical al mamei.
Din acel moment am renunţat la orice fel de adopţie.
La trei ani după aceasta, Teodor a plecat şi el lângă fratele său.
Aceasta este pe scurt povestea unei adopţii şi mai ales povestea grijii pe care o poartă maturii pentru viaţa copiilor părăsiţi în cămine...
La un moment dat am urmărit la televizor o ştire în care se anunţa posibilitatea de adopţie a unei fetiţe. Mie îmi era frică să mai aduc în viaţa mea un copil. Îmi intrase adânc în minte, suflet că ce vine în viaţa mea moare. Am refuzat propunerea soţului meu multe luni de zile apoi brusc am hotărât să adopt. Nu a ieşit povestea cu fetiţa. Ne tot purtau cu vorba. Am renunţat la ea şi atunci, vorbind cu o prietenă care lucra la World Vision, am mers la Sfânta Ecaterina (lângă Arcul de Triumf) să vedem un băieţel pe care de altfel îl ştiam de când mergeam cu băieţii acolo la întrunirile cu alţi părinţi necăjiţi.
Am început formele de adopţie ale acelui băieţel pe nume Florin Cornel. Avea un an şi două luni. Era un copil frumos, plin de lumină, inteligent. Foarte repede ne-am apropiat de el. După trei luni de vizite dacă nu cumva mai puţin, mi-a spus mama, făcând primii paşi până în braţele mele. În aceeaşi zi i-a spus tata soţului meu.
Mai aveam o săptămână şi primeam dreptul să ieşim în parc cu el, supravegheaţi. Am fost la el duminică. Luni am simţit eu ceva că nu este în regulă. Îl visasem pe Andrei vineri noaptea de mână cu Florin... Teo îi striga din braţele mele iar ei se plimbau şi zâmbeau...
M-am abţinut să sun la cămin. Marţi, eram pe drum către circa de poliţie să ne ridicăm cazierele, ultimele acte pe care le mai aveam de rezolvat pentru adopţie, şi vedem că ne face semn din maşină prietena noastră. Merg către ea cu paşi de melc. Simţeam o greutate cumplită în inimă. Ne salutăm şi-mi spune scurt, aproape plângând, că nu mai are rost să mergem să ridicăm cazierele.... Florin a murit luni.
Am simţit că toate blocurile vor pica în capul meu. Am vrut să o iau la fugă. M-am abţinut.
Ce se întâmplase. Mâncarea de la cămin era foarte sărată şi pipărată, total nepotrivită pentru copilaşii de acolo. Florin regurgitase în somn şi ameţit de ceea ce le dădeau acolo special ca să doarmă, s-a sufocat. Poate că a strigat mititelul dar salonul lui era departe de oficiu şi în plus uşa era închisă. Cabinetul medical nu era dotat cu oxigen, nici aparatură pentru oxigenoterapie nu am văzut. Eu acasă aveam inclusiv butelia de 7 litri plină şi aspirator nazal cu sondare profundă, aparatură de spital, plus atenţia permanent trează, a mea şi a mamei mele. Fusesem pe acolo duminică, nimerind din întâmplare.
Am mai încercat să adopt un copil dar deşi precizasem că nu accept situaţii în care copilul prezintă antecedente de la naştere care vor putea fi cauze ale unor dizabilităţi, ei mi-au prezentat un copilaş frumos, un înger de copil dar care la naştere avusese lichidul amniotic verde. Semn clar că mai târziu, în dezvoltarea lui vor apare afecţiuni destul de grave. Ştiam foarte bine unde anume să citesc toate detaliile. Căpătasem totuşi ceva experienţă, plus toate câte le învăţasem petrecând ore în şir de copilă în cabinetul medical al mamei.
Din acel moment am renunţat la orice fel de adopţie.
La trei ani după aceasta, Teodor a plecat şi el lângă fratele său.
Aceasta este pe scurt povestea unei adopţii şi mai ales povestea grijii pe care o poartă maturii pentru viaţa copiilor părăsiţi în cămine...
Nu ştiu câţi percep ceea ce este în sufletul meu. Poate că e mai bine să nu perceapă. Viaţa asta ar fi tare tare frumoasă, dacă oamenii şi-ar lua în serios rolul de oameni şi nu numai rolul.
Anne Marie Bejliu, 2 iunie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu