prag putrezit

să uit meleagurile prin care n-am trecut
urc muntele şi apoi văd ce se deschide în zare
între zenit şi nadir
laturile piramidei uneori se înnegurează
muchiile devin ascuţite
le ating şi creasta gândului redevine ocean

o clipă mai târziu - cât o viaţă netrăită
zbuciumul continuă

declar pace cu gândacul prezentului
îl privesc mergând pe tavanul dormitorului

cade şi el în clipa în care
pasărea nopţii îşi deschide aripile

visurile toate îl învelesc şi-l dau de pământ
ca pe o cheie magică a vieţii
în piciorul căreia s-a ascuns talpa de sidef
a scoicii nenăscute

apare în vreme ce trupul în odihnă
întinde inima să cuprindă viitorul

inexistent hotar inexistent areal al fiinţei
care nu uită că prezentul a fost prins demult
pe sfoara abstractă a vieţii
cu cârligele metaforelor scrise răscrise
de autorul poemelor străzii

uită-mă să te uit
- strigă la mine actorul numit Prezent
de după cortina lăsată înainte de actul însingurării

te uit dar uite cum reinventezi poveşti în care
angajezi actori care să-ţi umple scenografia

ochiul fuge spre tine în loc să rămână fix
pe frontiera dintre triunghiul năuc
şi cel cu vârful în cer

ca un prag de lemn putrezit totul se răstoarnă
se reia actul 1 scena I
cu precizia unui metronom mereu repornit
de mâna dibace a Lui

Anne Marie Bejliu, 25 iunie 2014

sursa imaginii:
http://offer.altervista.org/Sculture/scultura-zenitnadir.htm