una singură

parcă timpul şi-a strâns demult orbitele 
în aria stepei rostirilor
acolo priveşte omul cu inima sfert din inima timpului
jumătate din răsăritul soarelui
întreg din pulsaţia prezentului

cântă cântă - îmi spune omul cu ochii de viezure
încerc să cânt dincolo de nodul de foc

gâtul se usucă
simt otrava cum atacă literele le deformează
şi tac tac a sfârşit tac a început

mă cuibăresc în poala versului
surâde anotimpului frunzelor căzătoare
în fiecare şuviţă le vede le numără le atinge
pune câte o cifră
privirea lui reinventează geometria firului de păr
iar eu cânt tăcut murmur sărutul nopţilor
cu dimineţile toamnelor prin care păşesc tremurând
cu gândul a stare

parcă timpul şi-a strâns demult orbitele
a rămas una singură prin care mă simte cum ard
mă simte cum îngheţ

ţurţure în memoria lui devin
sculptură complexă a umanului printre două flăcări vii
una verde a primăverilor regăsirii
alta ruginie a toamnelor naşterii
şi cu fiecare an în care pasul saltă amorţit
scânteile devin mai vii mai puternice
ecoul lor sparge cerului întunericul

e aproape noapte acum
prind în palme un fluture îndrăgostit
îl las să se odihnească

va zbura spre zidul alb...

Anne Marie Bejliu, 31 mai 2014