floare a răsăritului

unde cântecul
îşi lasă pleoapa sunetului
deasupra pământului
racul atinge exaltarea

aleargă voios
prin celulele timpului omului
îi pleacă genunchii
tot mai mult
tot mai mult

pământul îi primeşte
ca pe coaja de azimă
în ruga mireanului obosit

şi mama lasă pleoapa
să atingă versul

infinite lacrimi umplu izvorul
rostirilor amânate

te privesc mamă
în fotografia timpului trăit
te privesc acum
şi în zâmbetul tău rătăcesc
să prind sânul bucuriei
că îmi eşti că îţi sunt

tu
floare a răsăritului
Cuvântului dintâi

eu
acoladă timidă
în prag de timp
un scâncet
în inima sorţii tale
dăruită aspru-blând
de Voia Lui

Anne Marie Bejliu, 4 iunie 2014