ridici din ţărâna în care te-ai ascuns, patul de frunze pe care adormi întreaga ta fiinţă.
visezi capetele de pod. între ele, gândurile poartă rucsacii călătoriilor.
sunt plini de doruri, de litere pe care îţi promiţi că le vei aşterne undeva, cândva, fără să-ţi mai fie frică de rostirile fără adăpost în furtuni ale paşilor apăsaţi.
vrednică de milă, priveşti îndelung dormitorul copiilor, apoi parcul plin de zgomot în care liniştea exista, în care la picioarele tale se aşeza prietenul adolescenţei mârâind uşor la fiecare mângâiere.
debusolată începi să cauţi rădăcinile răscolirii.
cineva îţi spune că nu poţi iubi altcineva spune că moralitatea e pe primul plan. altcineva plimbă mâna plină de cuvinte prin părul tău.
îl simţi, îi asculţi cântecul, îi asculţi asprimea...
să fie vântul? să fie piatra şuierând, trecând prin urechile acului cel mai fin, din care pânzele albe ies mereu cu o broderie ilizibilă pentru ochii tăi, larg deschişi încercărilor?
să fie tâmpla ta zvâcnind dureros, tulburată de un dor anume, nedefinit de cuvintele până acum rostite?
nici unul din toate acestea nu poate fi - îmi spun şi,după ce las cerului întreaga alcătuire a poveştii care doare, mă îndrept încet spre mine.
tăcerea îmi va fi plapuma gândurilor.
şi cât de asurzitoare poate fi tăcerea.
şi câte umbre horesc în jurul unui singur vis, ca un halou al vântului în jurul lunii, pururi singuratic astru iubind... iubind soarele cu răceala ei dogoritoare de la înserare la răsărit şi apoi prin amurg iar spre înserare...
Anne Marie Bejliu, 19 iunie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu