cuiburi

în cuibul de pietre 
cineva cântă a pustiu

ridică pe rând câte o palmă 
o priveşte 
prinde soarele între porii pietroşi

reinventează sărutul 
răsărit şi amar într-un cuvânt neinventat

cineva răsuflă mai greu acum
altcineva aleargă
pe marginea cuibului de şerpi

zvârcolirea e inutilă
totul se prinde din zbor

târârea e acceptată
până la scurgerea esenţelor vieţii

cineva nu mai vrea venin
şi în toate celelalte secvenţe
filmul se voalează

ce se întâmplă El ştie

regizorul a înnebunit de atâta joacă
printre cârpele colorate

scenograful construieşte singur
fiecare element absurd

se întâmplă artă între cuibul de pietre
şi cuibul de şerpi

tu ridici piatra pasăre
o ajuţi să-şi umezească puii

un verb cade apoi zboară
spre acoperişul clădirii în care
două cuiburi reinventează cuvintele
pe banda metalică a unei fabrici de pâine

acolo şi grâul este din piatră

replicile de final ating zilei fragmentele
cu ironia unor încercări prin care
prietenia omului devine coşmar prelungit
până la strigăt

aruncă-mă
din cuibul tău de pietre
aruncă-mă
din cuibul tău de şerpi

spune-mi de câte ori versul tău
a curs printre pietre sfărâmându-le
şi cât din cântecul tău s-a împlinit
şarpe al răsăritului

în cuibul de pietre
cineva cântă a pustiu
în cuibul de şerpi
cineva reinventează târârea

unde verbul dintâi moare
cuibul orbilor
se naşte se destramă
fără cântec

Anne Marie Bejliu, 18 iunie 2014