Dimineaţă a cuvintelor nerostite şi a trecerilor din boboc în vis. Un copil sărută mâinile mamei, altul mângâie şuviţa de păr a fratelui mai mic. Eu sărut crucile rămase la răscruci de anotimpuri când primăvara fiinţei rămâne o promisiune vie. Nu, nu aici, dincolo de limitele imposibilului gândului nenăscut.
Mi-am adus aminte de ultimele zile ale lui Teodor Ioan. Cu o zi înainte ca piatra de lună să i se rostogolească în văile adânci ale cerului, a fost vesel, strălucitor şi vorbăreţ. Nimic nu anunţa că a doua zi va pleca în braţele Domnului lăsându-mă într-un glob întunecat din care doi ani la rând a ieşit mai mereu strigătul meu: Te urăsc că trăieşti, că eşti în viaţă, că ei au plecat! Ce mai cauţi tu pe aici? Ce sens mai au paşii tăi pe lumea asta golită de lumină lunecând mereu spre abisurile indiferenţei, spre minciună, hoţie, falsitate? De ce nu pleci Anne Marie? De ce?
Mai târziu privind oglinda departe de imaginea mea fizică am înţeles că sunt prizoniera crucilor neîmplinite. Am regăsit ceva putere să mă ridic din târâre şi m-am ridicat. Nu mă consider victima nimănui. Alegerile sunt ale mele. Domnul, atunci când voinţa nu-mi este alterată de furie, îmi dăruie mereu fulgerul iubirii pentru încă un pas înainte şi altul şi altul. Nu vreau să mai privesc în urmă. Poveştile vin şi pleacă mereu ca gândurile năvalnice. Multă vreme am considerat ca fiind un coşmar viaţa în care mă manifest. Acum las să curgă toate primind mai mereu lacăte prinse de gardul viu al dorinţei de comunicare. Rar întâlnesc oameni dornici de comunicare şi atunci mă întreb dacă nu cumva lumea asta a murit demult şi acum mai zvâcneşte numai praful acela nesuferit de putirinţă alcătuit din vorbe fără ecou. Frumoase ce-i drept, înălţătoare atât cât prăbuşirea în clipa stingerii vibraţiei lor să nu fie prea dură.
Gândesc un timp al deschiderii omului spre sine şi taina tăcerii vorbitoare descătuşată de limitele umanului. Mai gândesc la poarta sărutului dintre metafora gândului şi simpla arcuire în zbor a aripii sufletului când inima tainic bate pentru o viaţă mai bună.
Viaţă mai bună... Visul omului comod când toate ferestrele sunt închise în afara uneia rotunde cu gratii la exterior.
Este o dimineaţă a cuvintelor nerostite pe care le voi atinge în fiecare zi pentru a-mi fi văl de însingurare atunci când între mine şi ochiul tău se va aşterne uitarea. Atunci voi putea ierta şi mă voi putea ierta că... trăiesc. Acum încă mai arde un lest din unicul moment în care am simţit ura clocotind. Dincolo de privirea plină de ură eram eu - mama rămasă fără copii.
Întreba cineva odată: Copilul fără mamă se numeşte orfan. Mama fără copii cum se numeşte?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu