îmi este dor de clopotele curate ale gândului
de tăcerea inimii când înfloreşte petală cu petală pentru a fi
cântecul inimii nepătruns de minciunile lumii
îmi este dor de revărsarea Iubirii Lui
de statica trupului când sufletul aleargă prin dimineţile orbului
căutându-L pe El - unica frontieră dintre a fi liber în sămânţa ta
şi a fi rob în glasul falselor primăveri ale pământului
îmi este dor de a nu mai fi materie
de a fi fluture de foc între coloanele umbrelor bucuriei
până la implozia ei în fiecare fragment de sunet al fiinţei
a fi - a nu fi... totul este există freamătă
până când pleoapa Domnului va flutura stingerea
până atunci mi-e dor de tot ce s-a pierdut şi clocoteşte undeva
la răsăritul fiinţei
neîmplinită frustrată de neadevăr falsitate mimă în tot şi în toate cele
pline de crucile din crucea Lui
----------------------
atât de puţine au mai rămas neotrăvite de gândul bolnav al omului încât cu adevărat îmi este mai frică de toate acestea decât de trecerea firească a fiinţei de la a fi materie vie la a fi materie nevie
în crucile gropi ale pământului mereu înfometat de timp netrăit şi de cel trăit deopotrivă
mai frică îmi este Doamne de cele ştiute şi otrăvite decât de cele neştiute pe care le simt esenţe blânde din Esenţa Ta neotrăvite de micimea umană
4 februarie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu