pe o frunză

în pumn simt înţepătura acelor ceasornicului biologic
mă strâng ca o spirală în jurul unui univers 
în care umbrele cântă scena continuă
transformarea îşi urmează paşii până la umbletul corzii pe trupul viorii
schimonosită lume arcuieşte notele pe arii strânse de cercuri 
colcăie gândacii risipirii pe cărările vântului 
răscrucile devin cruci eu însămi devin melcul 
în care las gândurile să lunece pe frunze pe asfaltul plouat
cumva trist cumva răsucit în sine
ca o frază aruncată de deasupra tâmplei
omul continuă mersul picioarele i se curbează se strânge şi el melc
în poemul tristeţii

ne aşternem umbrele la rădăcina unui copac tăiat
aşteptăm ca într-o gară părăsită din vremuri vechi
ultimul scrâşnet de roţi ultima şfichiuire de bici din glasul şinelor
paralele străluciri printre metaforele târziului prea târziului

povestea la mijloc începe cu
te-am întâlnit prea târziu
se termină în coadă de peşte când începi cu tăcutul
continui tăcut până când ecoul unui dialog viu se stinge într-o piatră

s-ar fi vrut unghiulară s-ar fi vrut orizontala aşternută logic
pe capetele a două paralele năuce
noroc cu soarele cu dansul lui prin zile şi nopţi
şi anotimpurile care-i schimbă nuanţele şi intensitatea căldurii
când printre orbi a comunica înseamnă tăcerea gurii
e simplu să pleci mai greu este să te întorci într-un cuib de cuvinte goale
undeva se aude nechezatul unui cal
chemare sau alungare e totuna distanţa creşte pietrele rămân apa curge
izvorul se umple oamenii mor încet visând că totul este comunicare vie
când pe o frunză la rădăcina unui copac tăiat
doi melci tac tăcutului într-o inimă de pământ reavăn

1 februarie 2014