Când nu mai cauţi dar te cauţi (Semn de întrebare)

Privesc în răstimpuri cum între mine şi gheaţă mai este un simplu punct.
O defrişare masivă de copaci mi-a adus răsăritul mai aproape.
Răsăritul soarelui alb îmbracă gândul în hlamida unui timp netrăit simplu simţit în toţi porii sufletului.
Inima dă ocol rotocol în jurul emoţiilor.
Mă redescopăr în oglinda pe care odată o priveam ca pe un obiect care reflectă doar chipuri
Nu mă văd pe mine cea care sunt acum.
Văd umbrele prezentului cum răsucesc în cuptorul încercărilor trupul oricum strâns de atâta agitaţie.
Învăţ zi de zi să râd de mine un râs clar din toată inima şi mă întreb mereu sau întreb gemenele - după cum le numeşte povestitorul dintre filele turnului de scoici, - de ce totul e atât de simplu-complicat complicat-simplu.
Pe undeva printre memoriile păstrate în biblioteca aceea uriaşă a fiinţei se păstrează în fişiere mari toate umbrele cu sunetele formele lor geometrice de multe ori ciudate şi toate ecourile manifestărilor lor.
Din când în când sărbătorile deschid cerurile şi câte una câte una apar în mâinile sub tălpile deasupra gândurilor mele ca nişte pupeze uitate în plină iarnă cu ciocul larg deschis într-o explicaţie amânată.
Noroc am cu domnul corb. El le gâdilă în joacă până cad de pe ramurile copacului în inelele căruia m-a ademenit esenţa de viaţă sau mai degrabă m-a absorbit odată cu prima rodire a sămânţei de om în pântecele blând al mamei.
Odată ieşită de acolo - din prostie sau din obligaţie (asta rămâne să înţeleg mai târziu) - am luat-o la goană fără să ştiu că în lumea oamenilor iarba e amară perlele sunt furate cuvintele sunt răsucite oamenii mint oamenii nu ştiu să iubească simplu şi mai ales mai ales ce mă doare cel mai tare este că oamenii te văd ca pe un instrument - nu contează dacă eşti sau nu acordat racordat la sistemele lor la jocurile lor ticăloase - şi ca pe un instrument te privesc o viaţă întreagă.
Încerci ani în şir să rămâi curat, să rămâi firul de iarbă blând nu amar...
Mai întâi eşti copil. Eşti lăsat singur să numeri jucăriile până te plictiseşti şi când zâmbeşti adulţilor, râd de tine în hohote, nu pentru că eşti bucurie ci pari un clovn mititel, ascuns sub masa din camera ta. Atât. Nimic mai mult.
Creşti şi creşti nici tu nu ştii de ce creşti. Ajungi la un moment dat să te priveşti atent în oglinda din hol sau din dormitorul părinţilor. Vezi că ai acelaşi trup, acelaşi număr de mâini, de picioare, îţi numeri degetele, sunt zece. Wow, ce bucurie! Te întorci în camera ta şi începi să te gândeşti de ce eşti singur, de ce eşti dat deoparte, de ce nu ai tupeul celorlalţi fraţi să te amesteci neîntrerupt printre adulţi. Te duci cuminte la bunica, rotunjeşti gura a cuvânt. Ea te priveşte blând şi spune: Hai! Spune ce ai de spus. Spui puţin bâlbâit, puţin naiv exprimat ce te frământă. Uneori nu are răbdare şi îţi răspunde cu acelaşi şablon: Lasă că vei creşte mare şi vei înţelege.
Bun. Iei răspunsul în pumni, adaugi câteva lacrimi şi viaţa trece. Ajungi adolescent. Eşti privit ca o ciudăţenie a naturii, nu pentru că ai fi un monstru ci pentru că tot ceea ce eşti se conturează geometric într-o formă pe care oricum ai privi-o, din orice unghi, este un semn de întrebare.
Răspunsurile încep să apară târziu după ce intri în trapul vieţii, devii la rândul tău părinte fericit sau secat, o vreme părinte cu copii, uneori clipele îţi fură bucuria zâmbetului copiilor tăi şi rămâi suspendat la 38 de ani între a fi şi a nu fi. Eşti părinte cu toată fiinţa ta pe un drum pe care copiii nu mai sunt. Şi atunci devii aceeaşi formă geometrică pe care din orice unghi ai privi-o este în esenţa ei un semn de întrebare.
Ajungi să trăieşti ca un semirobot, împlinind funcţii multiple. Nu mai ştii la un moment dat ce eşti: femeie sau bărbat? bărbat sau femeie? Mai contează? - iese din unghiul spin întrebarea evadat din forma geometrică pe care cu uimire şi frustrare o port după mine de aproape 11 ani.
Şi totuşi... mai contează?

*
Cu semnele de întrebare târâş o iei la pas prin viaţa neviaţă. Atârnă toate de tine ca o legătură de conserve goale aninate de maşina mirilor în glumă. Şi ce zgomot asurzitor fac atunci când pici în faţa încercărilor pentru a te ridica mereu căutând răsăritul.
Şi tot la un moment dat afli că Dumnezeu nu este undeva sus deasupră-ţi ci locuieşte cu bucurie în tine, în toţi, în toate cele ale pământului, ale existenţei. Atunci te ridici din colbul anilor trăiţi până atunci şi începi să cauţi fragmentele fine din Adevăr.
Găseşti regăseşti cioburi, flori, morminte, cruci, fragmente din tine risipite pe dealuri, văi hăuri adânci în care cazi în mod repetat în căutarea întregului care ai fost.
Pe parcursul călătoriei întâlneşti fiare, fiinţe umane-fiare, fiinţe umane - chiar Oameni, - tot felul de animale flori, stânci, forme geometrice pe care le modelezi cu privirea ta însetată de bucurie şi adevăr.
Cauţi iubire în jurul tău pentru a începe să te iubeşti să uiţi că odată te-ai urât nespus pentru necunoaşterea limitelor tale. Te întâmpină zâmbete false, zâmbete curate, jumătăţi de zâmbete. Le iei pe toate în pumni, te laşi pe genunchi şi nu te mai ascunzi sub masa din lemn de nuc din camera copilului uitat în joc. Acum te aşezi în plin câmp sub soarele zilei sub luna nopţilor în care plină sau corn te mângâie rece cu bucuria ei stranie. Îţi rămân mereu pe tipsia de argint întrebările din tine. Răspunsurile vin uneori în plecări. Sosirile sunt din ce în ce mai rare.

**

Cuvântul e pământ şi apă şi aer şi lemn şi metal. El îmi bucură maturitatea. În acelaşi timp, doare faptul că odată demult, omul ştia mult mai mult şi mai bine.
Păstrez în mine renaşterea, infinita renaştere a gândului, a pământului în care sămânţa gândului putrezeşte pentru a perpetua viaţa în toate manifestările ei uimitoare.
Doare şi sufocă acea coborâre gândită sau a nu, a plafonului evoluţiei umane.
Îmi rămâne darul de a iubi pământul. Acolo, în tainele adâncurilor lui, gândurile se nasc din fiecare sămânţă ca un infinit veşnic roditor. Cenuşa nu-l împiedică nicicând să-şi continuie rodirea. Acolo rădăcinile împletesc mereu hărţile bucuriei şi ale frumuseţii vieţii.
E viul viu dincolo de orice limite.
Viaţa este nucleul fiecărei bucle a infinitului. Roţile sunt ale vieţii. Trenul este viaţa. Uneori spiralele, liniile ei rămân goale, pentru a se umple iar şi iar. Goliciune evident aparentă. Pauze, praguri, linişti înainte de furtuni, Domnul ştie ce şi cum este fiecare şi cum sunt toate laolaltă.

Voi continua să aştept al nouălea pitic să-mi răspundă de ce m-am născut şi până când mă mai nasc...

dintr-un semn de întrebare
naşte visul legănare
legănare-n legănare
porţi deschise sunt prea rare

când în mine-i cer deschis
semnul viului proscris
iar transpare creşte mare
mare-n vis şi-n legănare

unde poţi să pleci acum
întrebare ca un tun
tu eşti eu eu sunt tu
cântec într-un val de nume

toţi vin pleacă dar mai des
pleacă-n ierni departe-n şes
roata părăseşte şina
şina prelungeşte vina

nu-i mai bine singurel
să-ţi urmezi calea spre El?