cărarea este abruptă

stejarul cântă-n umbre
cu scoarţa lui căzută

în palme-mi aleg pragul

fosilele de clipe
 împrejmuiesc cetatea

nisipul cade-n firul 
de apă cristalin

las ghinda să-mi răsune
 în tâmpla obosită

în rugăciune trupul 
mi-aştern pe sol arid

iar sufletul în tropot 
până la pas aleargă
să regăsească-n cupă
aurul vechi uitat

ţărâna destrămată 
tremură şi strigă
prin încercări ridică 
din pat de frunze mirul

şi coaja goală râde 
de chipul meu strâmbat 

mânjită-mi este faţa 
şi printre unduiri 
cute se-ntind 

copila se întoarce 
 în calea dăruită

cărarea este abruptă
cerul e senin

17 ianuarie 2014