mă aştept tot eu (...dincolo de frontieră)

plec departe de scurtăturile timpului
aleg podul de argint al zilei de luni 
în care maimuţa a strigat prima dată cerului
şi apoi pas pe valul dintâi al firii
învăţ să cânt pe margini de cuvinte
între mine şi cer coroanele copacilor dansează ameţitor
îmi place să dansez 
dar uite clipă cum oasele amorţesc între clapele aşteptărilor şi dor
le aud cum trosnesc şi apoi cum împlinesc un ritual ciudat
în care ele sunt ramurile copacilor din oraşul fără glas
iar eu trunchiul în care ele dansează odată cu coroanele copacilor
rebele oase şi tocmai la mijlocul podului se apucă să cânte 
să-şi împletească adormirile repetabilele adormiri cu trezirile bruşte
în articulaţii se aranjează petrecerea timpului dansul se repetă la nesfârşit
în acordurile vârstelor
las în scrumieră rotocoalele de fum să curgă în litere umbre gânduri
şi mă aştern alături de oase într-un dans al figurinei din cuvinte nerostite
ritmul se înteţeşte până la strigăt
halta nebunilor începe să se umple de tropotele cailor reinventaţi a fi
clopote căzute pe dalele mărunte ale dialogurilor promise şi amânate mereu
în oglinda aproape opacă mă privesc hibrid al aşteptărilor
într-un vuiet uriaş de trăiri
între multe hotare trasate migălos cu cărbunele fricii oamenilor
de a fi ei înşişi sinceri cu ei cu mine cu întregul

plec departe de scurtăturile timpului
îndes într-un sac de oase vocalele limbilor pământului
filele fierbinţi ale trecerilor frunzele neîmbobocite
apoi păşesc în flacăra verde a gândului curat
dincolo de frontieră mă aştept eu tot eu
cu mici modificări furate esenţelor vieţii
între două trenuri două fumuri
două scuturări din cenuşa imperiilor de nisip
ridicate dincolo
între hotarele în care fricile uită să devină bucurii

am uitat
podul a fost înghiţit de apele iubirii de înalt
într-o zi plină de lumină dintr-un 6 ianuarie 2014

6 ianuarie 2014