De ce m-am întors

Mamă, floare de gând, de ce m-am întors?
Îmi răsună mereu în suflet, minte, inimă, toate şi tot. Visul se porneşte năbădăios. Odihnă sau nu, ştiu că totul este rupt din cele trăite, nicicând potrivite de mintea mea nărăvaşă.

O bătaie fină în poarta gândului anunţă solia fulgerului.
Te ridici stingher din scaunul fără spătar, roteşti privirea jumătate goală, jumătate plină de visele abia părăsite. Deschizi poarta, priveşti în cele patru puncte ale cruciiîn care, ai lăsat trădările, durerile, fricile, fericirile -jumătăţi de infinit brodat cu licăriri de speranţă, apoi întorci scaunul cu trei picioare şi baţi un cui în mijlocul spaţiului în care aşezi, toată greutatea unui trup pe care nu-l mai vrei.
Mergi înainte cu el pentru că eşti convins că o ruptură a tunelului te-ar arunca de pe calea spre câmpul în care odată ai plutit fericit... mai degrabă bucuros, oprindu-te la chemarea Lui, oprindu-te în faţa a trei litere şi un semn de întrebare uriaş.
E o stare şi rog să fie tratată ca atare - scrie undeva la final de delir.
Serioasă curgere simt prin trupul ars de nerăbdare să plece iar şi iar, pe câmpul în care culorile ierburilor, ale cerului, ale apei, nu seamănă cu cele văzute până în acel punct.
Curge serul din punga aninată de braţul de fier. E ca un strigăt cu gheare acel braţ şi mă sperie Doamne, mă sperie. Ameţesc şi cer oxigen. Nu mi se răspunde. Rotunjesc buzele a cuvânt, aud o bufnitură, un geamăt uşor apoi mâna binecunoscută a mamei îmi atinge fruntea. A venit odată cu aerul. Ea este oxigenul trăirilor mele, floarea din care sămânţă m-am strecurat pentru a umple un gol, a lăsa altul, a creşte în tulpina frântă, zâmbind mereu soarelui soare.
Lângă pat, chipul mamei rotunjeşte cuvintele. Mă strigă.
- Mă sufoc, mamă, mă sufoc.
- Respiră adânc, fata mea, respiră puiul meu. Copilul te aşteaptă flămând. Băiatul cu ochii din măslinul bucuriei te aşteaptă, fata mea.
- Mamă, mai am picioare? - întreb şi simt vag atingerea mâinii blânde, a celei care nu uită nicicând să-mi lase pe praguri din ce în ce mai înalte, potirul plin cu viaţă.
- Mamă, te-am simţit.
- Hai fata mea, hai, ridică-te! Rămân aici cu tine, apoi mergem la băiat.
Şi-am mers, şi-am mers, şi-am mers până când, trezită din visul realitate, am revăzut crucea dublă şi salcia fără adăpost în care cuiburile, niciodată nu vor mai cânta.
Vor lăsa trilul undeva între cer şi pământ, în flacăra fragedă a unei candele duble.
- Mamă, floare de gând, de ce m-am întors? De ce?

18 ianuarie 2014