şapte pitici

privesc oglinda.
se ascunde.
se ascunde o umbră în toată panorama zilelor şi nopţilor de aşteptări.
tu ce faci? am auzit că eşti mereu treaz neobosit
şi prin turnul tău bântuie fantomele cuvintelor nerotite nerostite
prin gânduri rânduri freamătă pălăria unei ciuperci elegante,
galantă cu trecătorii.
cărarea nu mai este plină. o jumătate refuză paşii,
cealaltă îi acceptă puţin şchiopătaţi
unde mai este farmecul pădurilor, cântecul, freamătul ramurilor
când deschid roata alfabetului lemnos?

inelele curg.
le simt seva în fiecare privire lăsată să curgă în aceeaşi oglindă odată mată.
tu ce faci?
eu privesc dincolo de adâncul oglinzii şi-mi creşte pulsul.
dansul inimii încropeşte poveşti.

piticii râd şi plâng odată cu mine.
îi iau pe fiecare pe rând şi cât sunt de mici tot nasc alte poveşti.
primul mi-a răsturnat ideile, apoi le-a lăsat să se usuce uitând că afară ploua.
al doilea îmi recită poezii la urechea surdă.
al treilea mă ţine de braţ şi priveşte cum încerc să acopăr cu privirea
străfundul oglinzii.
de la al patrulea până la al şaselea se repetă fragmente de poveşti.
fiecare îmi aduce în dar copilăria mai aproape.
redevin cântec şi fătuca alergând într-un picior printre cărămizile cerului
uitate în faţa blocului.
le număram foarte atentă la fiecare sfărâmare de vis.
nu luam în serios lesturile. nu mă speriau. acum...

uit sau vreau să uit.

al şaptelea pitic, puţin melancolic, îmi cântă la harpă
şi sughite apăsat poemul unui final de început.
dintre toţi, el îmi place cel mai mult.

aştept al nouălea pitic să-mi spună încet de ce m-am născut

28 ianuarie 2014