Paranteză plină

A retrăi într-un vis propria comă pare a fi o naştere-renaştere pentru a infinita oară, o nouă şansă de la Domnul...
Ciudat este că deşi simt fluid în mine dorinţa de viaţă, dorinţa de toate cele ce împlinesc fiinţa umană, sunt momente în care rătăcesc, în care doresc din plin finalul, trecerea de care nu mă mai tem. Aproape am trăit-o. M-a rechemat timpul în care mai aveam nu puţine de realizat. Gesturi, fapte cuvinte aşternute pe falii din vieţile copacilor, fericiri mărunte, fragmente de iubire, păcăleli, nechibzuiala deschiderii din ce în ce mai mult pe patul de fier dintr-un ATI în care un întreg mozaic de ochi te privesc, analizează, înfig bisturiul uitării în tine, te mângâie, alină, apoi lovesc lăcaşul inimii pentru a păstra semnalul pe un ecran ciudat, care nu înregistrează nicicând durerea tainică a fiinţei. Şi atunci ajungi să te priveşti până în străfundul fiinţei tale, să cauţi domoala curgere a firescului, domoala curgere a gândului ce mai poate întrupa mănăstirea bucuriei tainice. 
Ajungi să o vezi, laşi la o parte romantismul, plânsul copilăresc, reînveţi să râzi de tine cu bunătate aspră şi reîntorci clepsidra, în încercarea inversării curgerii unui nisip prea ud acum pentru a mai respecta sensul firesc. Întorci iar clepsidra şi o transformi cu forţa gândului în piramida în care tu eşti faraonul bucuriei. 
Gânduri şi rânduri şi iar gânduri. Singurătatea îmi zâmbeşte. Bonomă în felul ei îmi ia braţul, şi-l aruncă pe după umeri. Simt seriozitatea ei şi atunci surâd nopţii apoi răsăritului apusului înserării. Toate aleargă prin sufletul meu pentru a-mi fi învelişuri de timp trăit-netrăit. Devin încet încet, scoarţa copacului vieţii şi-n acelaşi timp, spirala inelelor în miezul esenţelor cântecului lui.
Şi dacă gândul este atât de bun cu mine şi curge la vale apoi se înalţă ca un curcubeu voios din adâncuri de ţărmuri virgine, de ce, Doamne, simt că...Fragment de om într-un ulcior crăpat - asta simt că devin din ce în ce mai mult.
Trăiesc dorul ca piatra de izvorul timpului în care visele erau ovale, ca o coajă de ou gol în care puteam pune tot ceea ce doream pentru a-l umple, a-l împlini oricând oricum cu imaginaţia, chiar şi cu gândul... simplul gând de împlinire.
Ce poate fi mai complicat decât simplul gând de împlinire întru bucurie?
S-au răsturnat carele de foc ale cerului în poala viselor mele când soarele a lăsat înserarea să-i învelească urmele. Apoi, ca un tablou viu, mereu în schimbare, umbrele năvalnic au răsărit înaintea lunii în care regăsesc propriul corn, plin de seminţe de timp, de gând, de frustări, de bucurii.
Mozaicul perfect în care se adună slujitoarele cornului pentru a-i contura recontura forma.
Cornul, Doamne, nu-i o paranteză plină, care răsună în inima omului nătâng atunci când plânge şi uită să râdă în cascadele bucuriei de a fi?

18 ianuarie 2014