le le le...a

mirajul zăpezilor mirajul minciunilor 
mă cuprinde bezmetic 
las colţul de pâine din mână
motanul fuge cu el la fereastră iese o clipă
plimbă ochii roată
peste grădina învelită de iarnă cu hlamida ei albă
scapă colţul de pâine sare şi pleacă
păsările vin şi îl ciugulesc

se aruncă vorbele goale una după alta
nici fulgi nu le pot numi
verbul a scăpat din lesă
s-a pitit după fotoliul jerpelit de ghearele celui plecat
miorlăie ziua asta odată cu vijelia de afară
întrerup o clipă lucrul rotesc scaunul negru
plimbarea încetează odată cu versul
undeva se prind ţurţurii de un acoperiş ţuguiat
în capătul străzii gândul o ia la vale
şi lunecă lunecă până la capătul zilei

hora fulgilor se iuţeşte
sprâncenele gândului sunt pline de metafore
e iarnă acum
nu mai contează luna ziua ora
toate şi-au uitat limitele pe trotuarul neconturat al gerului

e ger şi asta îmi umple inima cu sticla mărunţită
în care se oglindeşte iubirea
singurătatea prinde contur-
alt contur în mirajul zăpezilor mirajul minciunilor

Doamne cât îmi place să privesc geana timpului răsturnat
e golul dintre a fi şi a nu fi sau invers

gheaţa mai rămâne să citească acele prelungiri ale cuvintelor
criticate de cei ce scrisului îi pun pripon pe stradela dreaptă

copilul meu cel mare spunea când a plecat la Domnul:
Lea lea Mam! Lea lea...

spun şi eu acum le le le...
a! am uitat pe "a" cocoţat în vârful piramidei
când înţelesul spuselor unui cântec nu e pătruns cu privirea
e eliminat din inel cu vina de a fi