bucurie

tabloul sparge ţărmurile apele 
se întind deasupra împrejurul poveştii
curg prin ea ca o herghelie de armăsari 
nedospiţi în cuptoarele tăceriii

unii mai fragezi 
alţii purtând prin ei icoanele timpului
prezentul îşi muşcă zăbala printre adormiţi

ploile nu mai cântă prelung
bat cuvintele la tălpi

aleargă aleargă mânzul gândului
împresoară-mă
culcă-ţi coama pe inima mea

când te vei trezi voi deveni tropotul tău
pe tobele din arcul răsăritului
el rămâne veşnic viu

se va auzi ecoul salutul unui vers
rătăcit printre poemele autorului cu nume neştiut
nici în lemnul icoanei
din care înserarea paşte visele toate

privesc înmărmurită propriul drum
printre nodurile unui timp
pe care cu palmele deschise spre cer vreau să-l reţin
o fracţiune de iubire din fuga-i nebună

mă răscoleşte bucuria de acum
în care de niciunde nicicum înţeles
răsare lumina

închid ochii şi privesc de sub copitele murgului
cum ziua creşte spre noapte
şi noaptea fiinţei scade spre zi
într-un sărut al arcadelor de vii
şi de adormiţi deoptrivă
într-un unic şi prelung cânt al existenţei

mă leagă pământul de mrejele apelor lui
ale izvoarelor care-şi aşteaptă învierea
să ţâşnească deasupră-mi prin
şi-n toate câte sunt acum
mereu acum

Anne Marie Bejliu, 29 iunie 2014