unde sunt, unde am ajuns ridicând pietroaiele gândurilor inutile, încercând să le fărâm întinzând palmele către cer, apoi luând fiecare fărâmă să o privesc, să-i înţeleg geometria.
prea mult gând prea multă greutate prea mult plâng în interior.
oamenii ştiu că râd şi râd mult şi din toată inima.
dar. există un dar cât un Dar care ridică de multe ori harul dar îl şi doboară sufocându-l.
acel "dar" sunt nopţile interminabilele nopţi în care aproape adormită tresar,
mă trezesc în flashuri mereu vii, mereu readuse de mâinile umbrelor.
un gest, o privire de copil care pleacă, o mângâiere care-mi fură pleoapele spre sus, o lumină anume a gândurilor rezemate pe zidul alb la care am ajuns... mai am o fărâmă de pas prin care să simt înzidirea.
poarta unde este? - întreabă copilul cu ochii cărbunelui de vânt
răspunde cel cu părul din aurul iernilor agăţate în inima mea ca într-un joc, jocul infinit de a fi mamă: nu ştiu, să spună mama.
le răspund că eu sunt poarta şi ştiu că eu sunt poarta.
şi totuşi, Doamne, de ce sânul drept strigă la rădăcina pământului cuvântul "dor"?
ştiu acum că am rămas poartă în propriu-mi zid alb.
privesc ţărmul liniştii ca pe tărâmul viselor nenăscute, dar trăite într-o uriaşă cascadă a viului iubirii.
Doamne, de câte ori nopţile îmi vor fi străpunse de săbiile dorului şi de câte ori gândurile prezentului, plecat să sape fundaţia castelului de nisip al jocului,
îmi vor sfărâma fragmentele de linişte ale inimii azi, acum, pretutindeni.
Anne Marie Bejliu, 30 iunie, 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu