Ascult printre gratiile gândirii cântecul ciorilor când îşi învaţă puii să zboare.
În cel mai înalt copac din curtea copilăriei, adolescenţei şi maturităţii, liniştea taie orizontul câmpurilor care împresoară bucuria de a fi.
Pe fundalul aproape certăreţ al sunetului glasurilor păsărilor înţelepte, desfac zalele lanţului prezentului şi părăsesc mintea, lăsând inima să cuprindă imaginile alfabetului ramurilor acelui copac, mai înalt decât blocul în care îmi strâng zi de zi clipele vieţii pământene.
Zâmbesc cerului printre tuşele de verde care neîncetat îmi umplu sufletul de cuvinte nicicând materializate în şiragurile impulsurilor tâmplelor avide în a primi lumina naturii, Lumina Domnului.
O clipă de tăcere din partea gălăgioaselor prea preocupate de puii lor şi las să curgă prin mine totul ca un fulger de curăţenie sufletească.
Nu-mi aduc aminte dacă am rostit Numele Lui în şoapta clipei, ştiu doar că am privit îndelung buclele formate între ramurile copacului înalt şi am părăsit realul.
Nu mai vedeam decât arcuirile ramurilor bucuria inimii şi zâmbetul ei în care se adună toate impulsurile florii vieţii.
Vedeam în acele fragmente de timp, - greu de descris în cuvinte, - cum geometria în mişcare a florii inimii dezvăluie un adevăr pe care în această clipă nu sunt încă sigură, am trăit doar expresia aceea, exprimarea aceea uimitoare a codului vieţii.
Priveam flămândă de cer arcuirea petalelor împletirea lor centrul, cum totul devine practic floarea întregii existenţe: Domnul.
Nu ştiu de ce văd acea floare a vieţii ca galbenul soarelui, un galben aparte care fuge către alb.
Ştiu că voi scrie încomplet ceea ce am "văzut", trăit mai corect spus.
Fiecare arc, fracţiune de petală a florii vieţii este o arcuire a unei vârste biologice umane. Petalele între ele alcătuiesc o fracţiune de infinit finit, care devine la rându-i infinit. Alergăm prin tot ceea ce suntem şi manifestăm spre noul infinit format. Cu fiecare gest, fiecare trăire, fiecare acţiune împlinită îl conturăm. Din el se naşte iar şi iar o altă fracţiune de petală, până la conturarea întregului.
Floarea vieţii există, dar în acelaşi timp, dacă nu o trăim, dacă nu învăţăm să-i trăim naşterea, treziţi din amorţeala orizontalei, ea rămâne ca o pictură statică în filele îngălbenite ale timpului vieţii fiecăruia dintre noi.
Imaginea vie, în mişcare, pe care am văzut-o cu ochii inimii, foarte greu o aduc, o conturez în ochii minţii, era aceea a formării florii vieţii, a naşterii ei pas cu pas apoi, dincolo de coroana copacului înalt vedeam Floarea Vieţii conturând infinitul întregii Existenţe.
Dincolo de această Floare uimitoare, se întrezărea în propria-mi inimă Chipul Domnului. Am simţit că redevin copil, că retrăiesc Lumina Botezului. Am tăcut în lacrima dorului de a fi iar acel copil curat, neatins de durere, de instrumentele pământului prin care sufletul, trupul, inima, spiritul meu cresc. Am plâns spunând Tatăl Nostru şi am mulţumit Domnului pentru aceste fragmente de timp ale bucuriei depline. În mine creşte floarea vieţii. Am văzut-o, i-am surprins miezul de cer când fraţii şi surorile infinitului către care alergăm toţi ca nişte armăsari ai cuvintelor rostite şi nerostite se năşteau la rându-le sărutând miezul de azur din buclele lor.
Imaginea în mişcare mă domină şi acum şi mă va domina mereu. Călătoria abia a început pentru melcul care odată a vrut să-şi scoată la vânzare cochlia la margine de drum, neştiind că acel drum este o minune.
S-a format Infinitul verde cu miez de cer. Am absorbit totul cu bucurie şi-am lăsat să curgă prin mine, în mine, totul.
Mi-a adus zâmbetul în inimă acel moment.
Anne Marie Bejliu, 28 iunie 2014
http://confluente.ro/Literatura--Autori/Anne_marie_bejliu_1403990214.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu