prea mult prea puţin

seara unei poveşti fără sfârşit
lasă urme în aşternuturile curate

las umbrele să-şi termine dansul 
- aşa gândesc acum apoi le frâng încet 
strigătele de bucurie 
în timp ce în mine scade cuvântul 
până la arcul dintâi al tăcerii

scriu şi asta mă umple de bucurie
încet încet muzica îmi destinde versurile
tristeţe amar încropite stări
într-un volum al cenuşii prezentului
tu aştepţi un mesaj eu întrerup şirul de gânduri
îl ascund la pieptul uitării

aşteaptă omule aşteaptă
gara e largă ultimii pasageri vor urca
din mersul pe panta aripilor păsării de noapte

înserarea asta mă apasă
acum mă apasă

femeie sunt şi toate câte le aruncă
biciul omului cu ochii din sfertul bătăii vântului
aduc ploi amare

de ce timpul
nu maturizează omul mai repede

de ce atâtea provocări
în aria simţurilor exterioare

şi unde există colţul neîntinării
al liniştii fără oameni fără cuvinte
colţul privirilor senine al zâmbetelor născute

prea mult se face prea puţin se naşte

ce problemă
omule cu ochii din sfertul bătăii vântului

lasă-ţi gluga pe gânduri
aşterneţi visul pe banca de piatră
întârzie cerul în pasul meu
mai las o cruce să-mi aşeze literele
aşteaptă omule aşteaptă..

Anne Marie Bejliu, 31 mai 2014