ating iar cruci și cruci rebele țipă

se-ascunde-n mine încă o povară
nedefinită urmă care-mi calcă talpa
și râd ca o nebună-n prag ninsorii
și vântului prea rece-al neschimbării
când printre-oglinzi pășesc și ele calcă

sunt ielele uitate-ntr-o batistă
s-au transformat acum într-o eclipsă
pe care calc amar visez ca-ntr-o revistă
publicitatea nimicului în care-mi bat
un gând sau două sau niciunul poate

nici nu mai știu, ideile sunt moarte
sau doar mai tremură un pic din toarte
ca niște amfore prea ample să se-ntâmple
cioburi frânturi de vieți frânturi de șoapte

mă scutur poate prea brutal din toate
prin viu mă strig și nu mă recunosc
ating iar cruci și cruci rebele țipă

odată corbul umărul umplea de joc
și vorbe nearticulate-n trombă
călătoreau pe buze-a sete, frate,
el s-a făcut cu mine-n plin și gol

să fie oamenii la fel ca ei cei negri
lucioși și jucăuși inteligenți?

privesc atent cum zi de zi se nasc iar jocuri
și jocuri ard prin mine mult prrea vii

mă sperie aceste clipe-n care
încerc să definesc totul în jur
și mintea-mi joacă feste. e răcoare
sau frig sau ger
habar nu am cum sunt

arunc din mine-acum o definire
rămâne sora gemenelor:
cântarea prin poveri
o cârjă-nchipuită deasupră-mi zboară
mă-ntreabă de ce-s proastă
de ce m-am chinuit

aș spune că mă-ncurcă în rostire
nu am curajul să recit ce-am scris aici
și totuși simt acut cum trece - alene
pe talpa obosită un pitic
anunță stins că printre noi e zarvă
și tac privesc în mine-adorm
iar mă trezesc și strig

se-ascunde-n mine încă o povară
nedefinită umbră
prin pasul meu coboară
sperând să îmi clădesc-un paradis

e-absurd e trist exagerat abstract
redesenez viața-n culori deschise
creionul fuge-n filă nepermis
din mine ies cuvinte
nu linii nici chiar puncte
e totul clar absurd prescris

Anne Marie Bejliu, 17 ianuarie 2016