rămân într-o coastă absurdă

simplul simțământ de rătăcire mă readuce mă sperie și
întorc ghinda tăcerilor spre rostiri
nu fac zgomot decât tastele aici în camera cu icoane pe ferestre
le privesc și mă întorc. mă întreb de unde mă întorc. de oriunde
eu tot aici poposesc

mi-e teamă de gheața în care atunci când cad simt cum
mi se topește voința de a mă ridica
se rupe ceva și altceva amână toate clipele vieții pe care
mi le aranjez dinainte cu atenție
ca un păcălici al gesturilor neterminate

pe eșafodul cunoașterii îmi aleg un butuc pe care capul cade
odată cu toate metaforele vieții
știu că ceea ce nu există nu există și mai știu
că ceea ce nu are zile moare tăcut sub copitele femeii unicorn
în plin tropot spre izvoare

cineva aruncă ramuri de mesteceni tăcuți în calea ei
ea merge mai departe ridicându-și cornul spre luna căreia lupii
îi cântă nesfârșit nopți de-a rândul
numai când este plină

o voi ruga să-mi arunce o piatră poate mă împlinesc și eu
rotunjind metafora iubirii cu încă un verb în plină acțiune

de aiurea cad stele. una o prind apoi o pierd
privind-o la nesfârșit cum dispare
ca umbrele vieții cu coifurile verbelor împlinirii pe cap
eu rămân într-o coastă absurdă așteptând să redevin vie

Anne Marie Bejliu, 21 ianuarie 2016