soarele scrâșnește

la limita morții ce poate fi dacă
șiruri de gânduri trec pe deasupra mormântului
și de câte ori pietrele învață să cânte altfel
umbrele dor în liniștea gurilor încleștate

mâinile așternute pe pieptul cuvintelor
rămase nescrise rostite născute trup de poem
răstălmăcesc împletite literaturile universului

tăcerea le recită versurile

gurile copacilor rămân în trunchiuri
în inele de forță ale esențelor viitoarelor cărți
bănci uși de o mie de ori deschise

gesturi pripite le ard
cenușa umple pământul

forța izvoarelor reîncarcă în care de lux sărăcia lumii
răsturnând-o în mintea copilei
cu ochii cărbunelui prezentului, bogăție

la limita nemișcării oasele trosnesc
sub apăsarea durerii

mâna lunecă pe zidul viselor amânate a-i fi joc
atunci când umbrele odată cu noaptea fug în adâncuri
căutând iar și iar viață

soarele scrâșnește acoperit de norul acesta închis
între gesturi pe care oamenii îl reînvie mereu
lovind lovindu-se mimând iubirii mișcarea
printre cruci vii de pământ

Anne Marie Bejliu, 30 ianuarie 2016

Edvard Munch, The Mystery of a Summer Night