caraghioasă lume

cineva crede că trăiesc fără teamă
altcineva afirmă că am înnebunit
ba chiar mi-a construit dosar la psihiatrie
după ce a murdărit o grămadă de cârpe
și le-a spălat în covata publică

e caraghioasă lumea și eu odată cu ea
mă cern prin toate aceste nimicuri când știu

că moartea nu iartă nimic oricât rânjește
în luciul perfect al coasei
atacă frământă cosește iarba amară a omenirii

nu știu dacă are un program precis
și mai ales dacă ea este cea care l-a construit
înainte ca Domnul să-i cunoască fiecare mișcare

oricum lumea umană seamănă perfect cu cea animală
se ucid pruncii bolnavi lent cu inteligența diavolului
nu neapărat cu violență. mai mult prin absență
și mor prunci nenumărați

mai mor oameni tineri
am văzut cum cad la fel ca brazii și ca toți
copacii tăiați tot de oameni

am văzut cum numără furtunile copacii
acela cade acela nu cade și totuși
pe mulți îi îndoaie ca într-un salut respectuos
adresat fulgerului

parcă-i aud rugându-se lui, fulgerului:
despică-mă!

și nu, nu trăiesc fără frică. teama
o mai păcălesc eu cumva
doar eu o fabric inconștient și conștient

trăiesc mereu cu frică de tot și toate
mai ales de moarte. nu de moartea mea. de
moartea pruncilor a părinților a celor ce
inima mi-o umplu cu roua ființei lor

cineva strigă mincinos cineva umple gardurile
cu vopsele apoase
altcineva mă ia de umăr
la o plimbare prin pădurea de mesteceni
puțini sunt cei pe care-i las să mă plimbe foarte puțini...
mulți nu mai sunt

Anne Marie Bejliu, 18 ianuarie 2016