cuvinte obosite

caut între doi ochi cotul umbrei
înfipt în rădăcina altarului de grâu
pe umbra mesei lanul seacă paharul 
vid-plin încarcă întruna cruci
cruci de pâine cruci de cuvinte
răstignite deasupră-mi ca o amenințare
sau ca un acoperiș pe care-l privesc
după bucata zdravănă de sare

cade sau nu cade? întreabă piticul
sau umbra unui cuțit îndoit din șale
pe care mâinile nevăzute ale vieții
îl împing către pâine în coastele mesei
la care tu adaugi un scaun un violoncel și
piciorul care lasă tălpile să zvâcnească
a muzică a taină a tăcere a nimic 
umplut cu mine

poate că sunt vid-plin
în cubista saturație a cerului
și a rădăcinilor rupte

pe câte azimi te sprijini moarte în viață
și tu, viață prin moartea copiilor nenăscuți
sau a celor născuți prea târziu
pentru a-și trăi copilăria

cotul umbrei prin ochii de plumb țintesc altarul
cuvântul scapătă scara de pâine cade
literele cresc strâmbe printre nervurile filei
și tu, tată, ce mai faci,
pe unde mai calci iarba privirilor mele

numai tăcere și mâna până la cot îndesată
în sacul cu încercări nerodind viață
între doi ochi pleoapele sting căutările
lasă cerului ultima strigare de pâine
printre rădăcini de cuvinte obosite să mai fie

caut între doi ochi umbra umbrei
calc apăsat cu literele aprinse de viaţă,
coaja de lămâie uitată pe podea. o găsesc
modelez timpul

Anne Marie Bejliu, 23 ianuarie 2016