scald

umbrela s-a răsturnat
ploile-şi dorm neliniştile dinainte de fulger
am adăugat căciula
sau ceva de acoperit timiditatea

natura care se scaldă în mine
lasă urme pe asfalt prin zăpada care
abia de acum se aşterne

nici un strop de iarnă
numai frig mă întreb de ce ca o urmă de apă
în sufletul tău imit pietrele
ele plimbă în paşi rostogoliţi frunzele crengile
rămăşiţele de rădăcini şi nisip mult nisip
ca pe un afiş al încercărilor nenăscute

toate cad în clepsidra naturii
care-mi scaldă lăuntrul

de câte ori cad mă ridic şi în mine ştiu
atunci că şi-a mai revenit un munte o pădure
un arc de pod a pornit către alt ţărm

când îl atinge dacă rămâne sau poate
dacă a scăpătat linia curbă a echilibrului
numai povestea o poate spune

totuşi unde încape un ocean între atâtea
limite impuse de Domnul trupului

gândul îl lărgeşte îi descoperă
nedeterminarea şi atunci
îl definesc simplu ca pe orice piatră care
plimbă într-un pas rostogolit adâncurile
pârâului de metafore
aşa se naşte în mintea măruntă
un poem

Anne Marie Bejliu, 3 decembrie 2015