cântec - la plecarea dragonului-

dezintegrare
și teama omului de mersul înainte

strig lumilor plecate
să-și întoarcă frunțile spre mine acum

pocnet de palme și tâmplele
lasă cuvintele să țâșnească în veghea
dragonului de foc

a plecat a răsuflat odată de două ori
de o mie de ori

pulsul a încetat alergarea
ritmul dansului s-a încetinit
cineva a cântat în inima lui stingerea

a plecat dragonul
a închis ochii încet
a zâmbit o clipă iubirii femeii
cu ochi din bob de răsărit

el a plecat. ea a rămas
să-i cânte încet despre amurgul în care
a uitat să o țină de mână
când trecea spre luntre

ea a tăcut apoi iar a cântat

lumile dezintegrate nu se mai întorc
poposesc o clipă în pragul ușii prin care
am văzut picioarele legate dezlegate tăcând

mâinile albe răsuceau visele albite de viață
nici o moarte nu-i ușoară. nici o iubire omenească
nu lasă amprente simple
în irișii celui lăsat la margine de țărm

când aici povestea s-a sfârșit
au rămas trăirile pescărușului
stă pe o stâncă și desfășoară la nesfârșit
sărutul în cruce dintre țărm și mare

piatra unghiulară s-a ascuns sub un val
cântă cântă prelung...

unde ai plecat iubirea mea
și unde frunza de măslin îți va mai mângâia
umărul pe care
sufletul meu așterne potcoave de lacrimi
amintind pământului și cerului deopotrivă
despre inima ta vie... unde...

Anne Marie Bejliu, 29 ianuarie 2016