miercuri, 13 ianuarie 2016

oaia neagră


păcălesc timpul durerii
cu încă un fragment de tăcere
în mine simt cum sorb supa de metafore
o mie de gânduri transformate încet încet
în ceea ce mă defineşte
migăloasă căutare migăloasă absorţie
picante urmbre între euri
cred că m-am săturat de chipul ales până acum
acel chip lăuntric pe care poate că numai eu îl văd
poate că un număr infim de fiinţe îl întrepătrund
cu gesturile lor
habar nu am de fapt cine sunt
şi cât mai sunt obligată să mă suport
mă suport mă accept nu toată
numai o parte în care pot spune ceva
pot controla ceva
pot ascunde forţa iubirii din care zilnic
îmi trag toate ponoasele
unele sunt chiar frumoase pot fi pictate sau
dacă cineva îndelung răbdător
se apucă să scrie despre...
mai bine ar tăcea şi ar asculta sau numai ar
mima înţelegerea
decât toate aceste fracţiuni de linişte
absurd risipite pe câmpul gesturilor neterminate
într-o stare de groază de viaţa trăită până acum
las în mine să curgă privirile gesturile
le analizez le cern le usus pe frânghiile prieteniilor
mai fade mai profunde
apoi le arunc pe toate în cada cu verbe
curioasă din fire aştept acţiunile
turma de rostiri nu întârzie nicicând transhumanţa
grâul verde le aşteaptă muşcătura precisă
oaia neagră a prezentului le primeşte
albindu-şi lăuntrul cu soare
Anne Marie Bejliu, 12 ianuarie 2016

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu