năucă

m-am rătăcit între mine și destin sau cum s-o numi tot acest aparent haos în care mă tot arunc.
 vreau să ies și lumea crede că mie chiar îmi place.
uite că folosesc prea mult acest mie meu mine și nu pot renunța în clipa asta pentru că nu reușesc să mă trezesc din marasmul mentalului.
s-a prins ceva ciudat acolo ca o scamă de vorbe pe care nu le mai pot rosti.
mă împiedic de mine în mine cad la tot pasul și simt cum corpul cere odihnă întruna întruna.
nu mai știu încotro s-o apuc.
sunt bucuroasă o clipă apoi pic iar între mine și haosul numit destin pe care nimeni nu mi-l explică decât fragmentat cu ironiile aferente cu iluziile ad hoc fabricate.
să ies să nu ies pot sau nu pot nu mai contează.
cerșesc un strop de claritate pentru că a te aduna din colbul unei trăiri frumoase răvășitoare face bine acțiunilor atitudinii în fața a tot ceea ce vine năvalnic zi de zi.
zi de zi mă aștern pe plaja cu ochi îngustați și le las mâinile irișilor să mă atingă.
încerc să-mi refac șorțul acela alb în spatele căruia măcar cât o privire aruncată spre interior mă simt protejată.
restul devine gospodăreala fiecărei dimineți în care mă uit undeva pe marginea patului ridicând osanale somnului care mă ascunde și de mine.
cumințenia pământului ridică glasul de argint apoi tace accentuat între mine și haos.
mai e o șansă - îmi spune piticul cu ochii din piatră de lună.
poate da poate nu - spun și eu apoi trag o linie de hotar între tăceri.
cândva unirea va avea sens și în inima mea nătângă.

Anne Marie Bejliu, 24 ianuarie 2016