întoarceri

m-am întors să privesc acele creste înalte înzăpezite
am căzut în străfundurile propriei gândiri pentru că
acolo hăul este cel mai adânc
cel mai profund strop de culoare al intimității
ființei dezrădăcinate odată cu plecarea tatălui

visul mamei mi-a adus o
oarecare certitudine a rătăcirilor
atunci îmi rămâne să termin firul de ață
să prind acel capăt al infinitului care
îi oferă cu grație forma de covrig

mușc semințele de mac adorm apoi
număr petalele rămase colorate
ele sărută în neștire răsăritul și apusul
lăsând amurgului îmbrățișarea ultimă
înserarea le taie capetele până când
nu mai am ce număra

m-am întors să-mi privesc proprii ochi
acolo mă pierd încercând să nu număr
pădurile de mesteceni din care
codurile curg prin seva sensurilor cuvintelor
uitate neînvățate pentru o
rostire cât mai complexă când
scrisul îmi apucă mâinile și le scutură de gânduri
pentru un poem ciudat răsfirat
pe ceea ce omul numește filă în fapt
un câmp imens pe care își așterne trupul de lumină
plin de amintiri de prezent înmiresmat cu
un viitor ilizibil construit de măruntaiele minții lui

mă întorc mereu spre mine și mă sperii. nu mă cunosc

Anne Marie Bejliu, 21 ianuarie 2016