câtă durere în a fi

fără de fapt să cunoşti
verbul " a fi"

ca într-o icoană
cumintele din tine
salută lumea
apoi pleacă răsucind
scrierile
înspre numele tău
pământean

cândva ai fost -
spune lumea
mimând tristeţea

liberă să râdă apoi
la parastasul tău
de nimicurile cotidianului
care odată a fost
şi al tău

tu acum stai serios
într-o formă ciudată
ciudat stagnând
între a pleca
aproape mândru
cu fruntea înainte
lăsând picioarelor
ultima atingere
cu ceea ce ţi-a fost
casă trupului nătâng

pleci zâmbind
ca o durere a inimilor
iubirilor

ei toţi te-au iubit
aprind candele lumânări
sting lacrimile
într-un sughiţ primordial

sau nu te-a iubit
nimeni
te-au folosit
ca pe un stindard
pe catargul navei
gândurilor lor de siguranţă
adunate haotic
în buzunarul vieţii

tu pleci şi pleci
convins sau nu
că ai existat

în fapt simplă formă de vis
de gând al Lui
pentru a nu-şi pierde numărul
de cruci pe care
răstignirea se produce
clipă de clipă
cu încă o eroare
adânc încrustată
în codul umanului

şi atunci mă întreb
la fel ca scriitorul trist:

"Cine ştie dacă două linii paralele nu se întâlnesc 

după ce le pierdem din priviri?" - Fernando Pessoa

Anne Marie Bejliu, 30 august 2015
(şapte luni de la plecarea tatălui la Domnul)