din piatră

teoretic sunt om şi mă preling în salturi penibile
pe lângă cunoaştere
ea, ca o vulpe autohtonă 
se aruncă de multe ori în zăpada mieilor
mă prinde ca pe un vânat rătăcit prin nămeţi

simt cum loveşte zidurile de apărare
ale cetăţii umanului cu fragmente tot mai mici din mine
nu mă agit. îmi place
ridic în cinstea ei ceaşca de năucire

uneori mă zbat în ghearele ei dar gândesc
la schimbarea lor
am văzut-o vulture pe stânca iubirii şi mi-am spus
că mă priveşte

nu. nu era decât o statuie sau ca o statuie pe lângă care
treci îi priveşti orbitele goale de piatră şlefuită cu
migală de sculptorul orb şi el de atâta necunoaştere

îmi place cum sar aşchiile dintr-o piatră virgină
şi mai ales cum
ca un Pygmalion artistul şlefuieşte în tăcere piatra
până când
obosit de căutare
lasă singură femeia gândurilor să-l îmbrăţişeze

mi-ar plăcea ca lângă el să fie un fagure
plin cu mierea frumuseţii lui
să muşte din el să-i muşte geometria fantastică
apoi ca un murg al pietrelor
să alerge imaginar pe toată suprafaţa acelei femei
de piatră a gândurilor

mereu născută niciodată terminată
mereu aşteptată niciodată sosită decât atât cât
o atingere a unor orbite oarbe printr-o daltă
a adevărului

practic sunt femeie şi nu ştiu dacă
femeia este tot om atunci când
din piatra alegerilor zvâcneşte dureros printre umbre

cu pas agale mă îndepărtez de piatra pe care
sculptorul orb o loveşte cu migala unui vis neîmplinit
oval

Anne Marie Bejliu, 11 august 2015