ou decojit

nu mai există nici nimicul în care să oglindesc laţul de verbe din talpa dreaptă, să-l leg atent cu cel din tâmpla stângă, să-mi declar pătimaş iubirea de nimic. e posibil să sară aşchii. poate nu am ales dalta potrivită laţului de piatră. frunzele îi scapără… apatică vară apatici eroi, înşiraţi de-a lungul laţului, în aşteptarea unei execuţii, ca o sărbătoare creştină puţin amânată a fi laţul în care pică toţi. unul trage capătul, apoi gâtul şi-l cuprinde cu ochiul. câtă comunicare, cât zgomot, câte căderi printr-un laţ de piatră care frunzele şi le scutură deasupra gropii comune, câte...

cu un nod, un cuvânt dezlegat/legat la capetele cuvintelor desfăşori visul, speri să prinzi firul drumului.
înveţi reînveţi să-mplineşti infinitul într-o panglică de pânză colorată sau albă. te împiedici în a doua buclă, apoi te îmbraci şi pleci într-o plimbare autoimpusă printre gânduri pentru a găsi... nu ştii ce anume. trăieşti infinitului paşii într-o imposibilă aruncare într-un labirint prins în circumferinţa unui cerc strâns, intri şi aştepţi. nu ştii ce aştepţi. ridici palmele spre cer, nu a cerere ci a recuperare a întregului.
cum Doamne, poate alcătui o fiinţă umană un întreg, când steagul aripile catargul coloana infinitului sunt din piatră, cum?
prin Mâna Ta dalta răsuceşte valorile, le schimbă, preschimbă, înalţă, apoi prăbuşeşte de un infinit dintr-un infinit printr-un infinit într-un infinit ca un infinit de ori de mişcări aparent haotice.
logica îşi pierde determinarea.  determinările cresc. problema de geometrie-gândiristă rămâne mereu mereu neterminată.
echilibrul rămâne suspendat în centrul crucii, cu vârful nedeterminării în centrul bolţii cerului, ca o rugă a omului regăsit, neregăsit, regăsit, rătăcit printre minusuri şi plusuri.

şi atunci, ca un ou decojit îmi înşir albuşul şi gălbenuşul inimilor de viaţă pe asfaltul trădărilor şi al privirilor uneori în plus, alteori mult prea multe, niciodată inutile pentru a mă trezi din galbena mea lâncezire într-un univers aproape fără noimă. mă întreb de ce şi cât mai trăiesc după ce îngenuncherea bucuriei interioare s-a produs într-o străfulgerare a crucii pe care o tot port de colo iţindu-mi sufletul pe deasupra vârfului în care inscripţia divinităţii mi-a lăsat ca om ce sunt o speranţă, Numele Lui. am aflat târziu că prin toată îndoiala pe care o macin în pumni Îl crucific pe El clipă de clipă. tot încerc de atunci să mă biciuiesc cu false sau poate doar fărâme din adevărul Lui, al unui Domn care mi-a lăsat în codul acela şerpuitor, Iubirea şi mi-a dăruit un har cu care să mă descurc acum mai departe, după ce simt acut că parte din viaţa nu se va mai manifesta nicicând bucurându-L, fericindu-mă, împlinindu-mă iluziv sau nu ca femeie.
pe mine numeşte-mă oricum, Doamne, ştiu că numele pe care-l port mă umple de taine în fiecare arc de nimic pe care-l manifest. mă umple de iubire de oameni, de animale, de flori, de păsări de frânturi de carte scrisă cu inima, plămâni scuturaţi de aerul prin care Tu treci călcând apa cu Viaţa Ta.
când vreau să mă ascund, Tu îmi dai la o parte vălul de neputinţă şi mă ridic, şi mă arunc în neştiut căutându-mă apoi ca un arici în ceaţă, ca un melc apa tulbure a realităţii Tale. uneori al treilea nume mă ridică deasupra neputinţelor acumulate, ca o victorie a fiinţei prin Tine.
mă doare ochiul pe care ni l-ai lăsat să fiarbă în frunte şi atunci lovesc toţi copacii cu el pentru a mi-l deschide iar şi iar, şi a regăsi calea prin pădurea metaforelor Tale de lumină.
înalt e cerul, scundă-s eu şi mereu mereu mă pierd printre necunoscuţi, lăsându-le câte o felie de tort cu câte o bomboană prea gustoasă pentru nimicnicia lor. puţini sunt cei care iau bomboana şi o privesc atent încercând să construiască alături de ea o alta, a lor, neasemuită celei dintâi. mulţi muşcă bomboana şi o aruncă în praf călcând-o apoi plâng ca nişte prunci nevinovaţi vrând alta şi alta mai cântătoare, mai colorată, un fals ciudat de real în care vor să mă atragă neîncetat.
pe Tine Doamne Te ascult în toate lăsându-mi firea să tremure, nu de frica primordială, ci de teama de a nu pica într-un laţ al umanului de acum din care nu ieşi decât uitând aerul Iubirii Tale infinite pentru om, pentru bine, pentru cuvântul curat, pentru fiecare boboc de viaţă în explozie de culoare divină.

Anne Marie Bejliu, 24 august 2015