duminică, 9 august 2015

un gând despre o istorie a tăcerii

îmi închipui că am fost cea cu care semăn fizic cel mai mult în lumea pământeană în care gropile astupate nu pot sufoca un destin.
călătoresc imaginar prin lumea ei, cea al cărei suflet a primit de multe ori lumina părinţilor mei în vizitele pe care i le făceau acasă, cu bucuria unei mame, nu a unei mătuşi (era mătuşa tatălui meu), poeta mai mult a copiilor, cea care nu ştiu de ce nu a lăsat să-i cânte cuvântul după cum spiritul ei cânta.
călătoresc ca o oarbă necunoscând-o, doar trăind-o profund, nedescifrat, cu o oarecare teamă de a nu pleca şi eu pe valul unei iubiri absurde şi totuşi, uite că povestea se repetă fără ca eu să fi întâlnit alături de mine pe cel care, pe cel în care mă regăsesc atât de mult. este ciudat cum după ani de zile mi se povestesc amănunte doar visate de mine despre ea, despre chinul ei sufletesc, despre renunţările la care s-a supus iubind
nu spun numele. este un om care a plecat demult, un om pe care-l iubesc abia acum simţindu-i dincolo de cuvânt tristeţea, bucuria, dezamăgirea, neîmplinirea, durerea. nu-mi permit să mă asemăn ei şi totuşi de undeva de la ea printr-un cod neştiut rătăcitor prin sângele care reaprinde viaţa arborelui genealogic m-a împins către uimitoarea lume a cuvântului scris.
poate voi prinde curaj cumva să scriu tot ceea ce gândesc despre ea, despre ceea ce numai simţirile ascunse mi-o readuc mai vie ca oricând în memoria neştiută nici de mine acum prea bine.
ceva a generat declicul prin care acum prind tot mai mult curaj să o gândesc, să o gust, să o palpez cu adevărat prin puţinele cuvintele arătate publicului cititor.
mi-e teamă şi mă bucură aceste lucruri. mă sperie şi-n acelaşi timp mă linişteşte faptul că mi-am adâncit cunoaşterea reală a propriului drum în scris. nu pot scrie poezii pentru copii aşa cum făcea ea. poate că drumul meu este numai către maturi, numai către sensurile încă nedescifrate mie de cer despre adâncimile posibile ale iubirii de oameni, de Domnul de natură, de verbul a fi, dincolo de amărăciunile vieţii, om.
la drum, Ană Băzăvană! (aşa-mi spunea tata şi-mi plăcea tare mult)


"Am fost o fetiţă tare cuminte. Toţi erau mai mari decât mine. Mă jucam singură. Mă sfiam de toţi. Uneori cântam. Alteori priveam gâzele, păsările, când se topeau zăpezile." - Otilia Cazimir

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu