fertilă sămânţă

alerg pe un câmp de gânduri ciudate
simt cum un câine îmi muşcă glezna cuvântului
altul cuprinde tandru gamba metaforei
şi în tot acest joc al minţii inimii
sufletul continuă să alerge între pasul pe apă
şi căderile şarpelui în puţul necunoaşterii

fântâna cunoaşterii are pânza freatică departe
mai departe cu nouă inele de viaţă de trăiri de tăceri
de urcuşuri şi coborâşuri

spune-mi tată de câte ori cade un om
înainte să zbucnească spre înalt
şi unde tâmplele şi le izbeşte de lumina soarelui
pentru a se trezi om
când în el centrul zvâcneşte
tot mai aproape de adevăr
când el, omul cade atingând esenţa Graalului
gustând sângele propriei vieţi
înainte să prindă ultima luntre
pe puntea încrederii în sinele sfâşiat de îndoială

buzunarele sună goliciunea gândirilor care
Te alungă Doamne din cer
frământând în neştire pământul în picioarele tremurânde

de unde atâta minciună când în Tine toate sunt
toate coboară şi urcă spre noi înălţându-ne
înainte ca merele cuvintelor noastre să se fi copt
în cuptorul în care Tu, zi de zi, clipă de clipă
ni Te dărui unei repetate crucificări
la fiecare răscruce a vieţii noastre mărunte

alerg pe un câmp închipuindu-mi libertatea
ca pe un zgomot al cuştilor prinse într-un lanţ al
codului uman pe care
încercăm cu minciuni să-l rupem să ne detaşăm

nu cred în detaşare

cu cât o visăm cu atât zalele îşi cresc numărul
prinzându-ne libertatea de a fi ceea ce am fost
sau nu am fost niciodată gândit mărunţit
transformat în minciuna zilnică feliată
tranşată ca fiind adevăr

simt cum în mine arde sângele Domnului
fără furie fără lovituri absurde

numai cu iubirea înaltului pentru sămânţa
în care încă putrezesc aşteptând tăcând
bucurându-mi moartea cu încă un fragment
din răsăritul soarelui

fertilă sămânţă a neîncrederii mori
apoi lasă esenţa încrederii să renască
şi lasă-mi dorul închis în cuşca de argint pe care
pasărea fără asemănare
o împodobeşte în fiecare început de septembrie
cu o floare de crin

Anne Marie Bejliu, 16 august 2015